Infostoria – Ce s-a întâmplat în 29 octombrie

1675: Leibniz folosește pentru prima dată semnul ∫, ca simbol al integralei în calcule.

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german și important continuator (alături de filozoful Baruch Spinoza) al cartezianismului, curent filozofic fondat de polimatul René Descartes.
În matematică, Leibniz a introdus termenul de „funcție” (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat co-inventatorul calcului diferențial și integral, respectiv co-fondatorul analizei matematice moderne.

1787: Premiera operei Don Giovanni a lui Wolfgang Amadeus Mozart, la Teatrul Stărilor (Ständetheater) din Praga.

1814: A fost lansat, la New York, „USS Fulton”, primul vas de război cu aburi, proiectat de Robert Fulton.

1863: Reprezentanți a optsprezece țări s-au întâlnit la Geneva și au căzut de acord pentru înființarea Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

1918: În localitatea Wilhelmshaven, din Germania, începe Revoluția Germană

Ca și Revoluția Rusă, Revoluția Germană a apărut ca o consecință a situației dezastruoase a țării de la sfârșitul primului război mondial. Înfrângerea armatei de sub comanda supremă a lui Erich Ludendorff a declanșat o criză politică. Puterea a fost preluată de liberalul Max von Baden. Deși cel mai important partid al muncitorilor, Partidul Social-Democrat (PSDG), participa la guvernare, acest lucru nu a putut împiedica rebeliunea.
Revolta a început în Kiel, pe 4 noiembrie 1918, când 40.000 de marinari și soldați din infanteria marină au preluat puterea în port în urma dezvăluirii unor planuri ale Statului Major al Marinei de executare a unui atac împotriva marinei britanice, în condițiile în care era evident că războiul era pierdut. Începând cu 8 noiembrie, Sfaturile (Sovietele) Muncitorilor și Soldaților au cucerit puterea în cea mai mare parte a Germaniei de vest, ceea ce a dus la formarea așa numitei Räterepublik (Republica Sfaturilor (Sovietelor) ). Kaiserul a fost forțat să abdice pe 9 noiembrie, astfel sfârșindu-se monarhia germană. Partidul Social Democrat a fost propulsat la conducerea noii republici alături de aliatul mult mai radical, Partidul Social Democrat Independent din Germania (PSDIG).
Alianța celor două partide s-a dezintegrat până la sfârșitul lunii decembrie 1918, când PSDIG a părăsit guvernul în semn de protest față de ceea ce ei considerau a fi compromisurile cu status quoul capitalist. Mai mult, o a doua mișcare revoluționară condusă de comuniștii din Liga Spartachistă a izbucnit în ianuarie 1919. Pentru a îi contracara pe comuniști, liderul social-democrat Friedrich Ebert a însărcinat milițiile naționaliste Freikorps să înăbușe revoluția. Cele mai faimoase victime ale operațiunilor contrarevoluționare au fost liderii spartachiști Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg, care au fost asasinați pe 15 ianuarie 1919. Până în mai 1919, stânga revoluționară fusese înfrântă.
Revoluția Germană a dus la instaurarea Republicii de la Weimar, o democrație parlamentară care a fost zguduită de instabilitate și polarizare, și care a fost lovită de o serie de crize sociale, care au dus la dispariția ei în 1933, când național-socialiștii conduși de Adolf Hitler au cucerit puterea.

1923: Turcia devine republică în urma dizolvării Imperiului Otoman.

După înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, puterile învingătoare au urmărit, prin Tratatul de la Sèvres, împărțirea imperiului . Cu sprijinul Aliaților, în conformitate cu Tratatul, Grecia a invadat și a ocupat orașul Izmir. La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa – un comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli – a fost inițiată o mișcare naționalistă. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare segment al societății turcești în ceea ce a devenit cunoscut ca războiul turc de independență.
La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara eliberată. A urmat abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se 631 de ani de stăpânire otomană. În 1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk (însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au modernizat Turcia, desprinzând-o de trecutul ei otoman.
O perioadă de transformări, între 1923 și 1938, a definitivat organizarea statului turc de astăzi. Fondarea sistemului de învățământ public (gratuit și obligatoriu), acordarea dreptului la vot egal pentru toți cetățenii, introducerea alfabetului latin, interzicerea poligamiei, democratizarea și modernizarea administrației și libertatea religioasă au fost reformele ce au consolidat Turcia modernă.

1928: „Graf Zeppelin” este primul dirijabil care a traversat Atlanticul, de la New York la Berlin.

1947: Are loc, la București, în sala de festivități a Școlii Superioare de Război, procesul intentat conducătorilor Partidului Național-Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu.

1948: La ora unu noaptea este arestat episcopul Iuliu Hossu, în contextul suprimării Bisericii Române Unite cu Roma.

Iuliu Hossu a fost episcop al Episcopiei de Cluj-Gherla, deținut politic, cardinal, senator de drept în Parlamentul României, membru de onoare (din 1945) al Academiei Române.
În data de 21 septembrie 1948 a fost primit în audiență de premierul Petru Groza, care i-a propus scaunul de mitropolit ortodox al Moldovei, care era vacant. Cei doi se cunoșteau din perioada austro-ungară, când Groza a fost avocat stagiar la Lugoj, iar Hossu era secretar episcopal tot acolo. Iuliu Hossu a refuzat propunerea și i-a cerut lui Groza să dispună repunerea în posesie asupra Academiei Teologice din Cluj.
Episcopul Hossu s-a opus trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română. La 1 octombrie 1948 a dat un Decret de Excomunicare (ipso facto) a participanților la Adunarea de la Cluj, a celor 36 de preoți greco-catolici care urmau să hotărască ruperea credincioșilor greco-catolici români de Biserica Romei. La 29 octombrie 1948 a fost arestat în București, la ora unu noaptea, și dus la sediul Ministerului de Interne.
În data de 31 octombrie 1948 a fost mutat împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici la vila patriarhală de la Dragoslavele, undeau fost ținut închiși, sub pază, în foame și frig. În data de 14 noiembrie au fost vizitați de patriarhul Iustinian Marina personal, care le-a pregătit o masă. În cadrul discuțiilor patriarhul le-a propus renunțarea la credința catolică și la legătura cu Roma. În data de 2 decembrie 1948 au fost din nou vizitați de patriarh, de această dată împreună cu episcopul vicar Teoctist Arăpașu, care le-a adus monitorul oficial în care a fost publicat decretul de desființare a Bisericii Române Unite.
Refuzând trecerea la ortodoxie, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întâi la Mănăstirea Căldărușani, iar în 1950, la penitenciarul din Sighet. În anul 1955 a fost dus la Curtea de Argeș, iar în anul 1956, la Mănăstirea Ciorogârla.
În urma liturghiei greco-catolice celebrate în fața Bisericii Piariștilor din Cluj în 12 august 1956, cei trei episcopi uniți au fost dispersați de la Ciorogârla. Episcopul Iuliu Hossu a ajuns din nou la Căldărușani, unde a stat cu domiciliu obligatoriu până la sfârșitul vieții. La 28 aprilie 1969 a fost creat cardinal in pectore de către papa Paul al VI-lea deoarece, din cauza regimului comunist din acea vreme, o astfel de titulatură, făcută publică, i-ar fi adus și mai multe neajunsuri. La 5 martie 1973, după decesul lui Hossu, papa a dezvăluit faptul că episcopul Hossu fusese numit cardinal în anul 1969.
În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.

1956: Armata israeliană atacă Egiptul pe peninsula Sinai pentru a câștiga controlul asupra zonei canalului Suez.

Nasser, după ce a devenit Conducătorul statului, a semnat în 1955 un contract cu Marea Britanie prin care-i permitea să dețină o bază militară și civilă în Suez, contra unui ajutor financiar de 40-60 milioane de dolari pentru dezvoltare, respectiv, pentru construirea barajului de la Aswan.
Interesele în atacarea Egiptului de către Franța și Marea Britanie au fost redobândirea controlului asupra Canalului Suez, iar Israelul cerea încetarea atacurilor unităților neregulate egiptene „fadaiun” contra coloniilor și populației civile israeliene, precum și respectarea dreptului la navigație a vaselor israeliene prin Canalul de Suez.
La 29 octombrie 1955 au fost parașutate unități de elită engleze și franceze lângă orașele Port Said, Port Suez și Ismaelia, pe malul african al canalului, iar Zahal-ul (armata israeliană) a spulberat în 5 zile rezistența armatei egiptene și a ocupat în totalitate Peninsula Sinai, oprindu-se pe malul estic al canalului.
Deși înfrângerea Egiptului a fost totală, intervenția vehementă a Uniunii Sovietice (la 5 noiembrie 1956, U.R.S.S. au dat un ultimatum de retragere imediată a trupelor străine) și a Statelor Unite (Președintele Dwight Eisenhower) care i-a obligat pe englezi, francezi și israelieni să se retragă vor marca, practic, sfârșitul stăpânirii de peste un secol a celor două state vest-europene beligerante în Orientul Mijlociu. Israelului i s-a garantat libera trecere a vaselor prin canal – garanție care a fost încălcată la prima tentativă – și încetarea acțiunilor fedaiun-ilor – care a fost respectată. În pofida speranțelor americane, Egiptul a devenit unul dintre liderii „grupului de state neangajate”. Relațiile dintre Londra și Washington au fost afectate.

1958: F. Mason Sones Jr, medic cardiolog la clinica din Cleveland, realizează prima angiogramă coronariană.

Angiografia coronariană este un test special, care folosește razele X. Este efectuată pentru ca medicul să afle dacă arterele coronare ale pacientului sunt blocate sau îngustate, unde anume sunt blocate ori îngustate și cât de mult sunt afectate.
O angiografie poate detecta cauza anginei, o durere toracică persistentă, poate depista o anomalie congenitală a arterelor coronare, dacă arterele nu sunt în orientarea corectă, o boală cardiacă valvulară, dacă există o problemă cu una sau mai multe dintre valvele inimii și cardiomiopatiile, adică bolile mușchiului inimii.
O angiografie îl poate ajuta pe medic să observe dacă pacientul are nevoie de tratament, cum ar fi o angioplastie sau un stent implantat, de o operație de bypass coronarian sau de o altă terapie medicală.

1991: Sonda americană Galileo se apropie de 951 Gaspra, devenind prima sondă care vizitează un asteroid. Galileo fotografiază asteroidul de la o distanță de 16.200 km.