Info Timișoara August 12, 2019
Capela Sf.Rozalia a fost ridicată de Administraţia Banatului Timişean, în anul 1740, în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru că a scăpat oraşul de ciumă.

 

Sfânta Rozalia era una dintre ocrotitoarele cereşti ai populaţiei împotriva teribilei ciume, ce făcea adesea, încă din evul mediu, ravagii prin oraşe şi sate.

La Timişoara, cea mai mare epidemie de ciumă a fost cea din 1738-1739. Boala a fost adusă în cetate de trupele ce se întorceau de pe front, în timpul războiului cu turcii. Primele victime au fost soldaţii din Regimentul de Infanterie nr.26.

 

„Administraţia Banatului Timişean a format o Comisie de Sănătate care a luat o serie de măsuri petru stăvilirea şi combaterea epidemiei. Liturghiile s-au ţinut în această perioadă în aer liber, iar călugării, mai ales călugării mizerocordieni, s-au implicat eroic în îngrijirea bolnavilor şi a muribunzilor fapt ce a dus în scurt timp la îmbolnăvirea şi moartea a patru din cei şase mizerocordieni din mănăstirea timişoreană. La fel, iezuiţii au avut la rândul lor victime şi bolnavi între membri ordinului lor, ceea ce a făcut ca ei să predea temporar păstorirea credincioşilor parohiei din Cetate către călugării franciscani bosneci”, scrie Claudiu Călin, arhivar la Episcopia Romano-Catolică din Timişoara, în volumul „Timişoara – Biserici şi temple”.

 

Epidemia a durat, în oraş, din februarie 1738 şi până la 2 martie 1939, dată la care a fost înmormântată ultima victimă. Doar între februarie-august 1738, în Timişoara au murit 497 de persoane şi doar 63 s-au vindecat. Abia la 15 mai 1739 au fost lăsaţi să meargă la casele lor şi ultimii locuitori ce erau ţinuţi în carantină. În mediul rural, epidemia de ciumă a mai făcut ravagii până în 1740. După un război cu otomanii şi o epidemie de ciumă, nici pământul nu s-a putut lucra şi nici recolta nu s-a putut aduna, astfel că în perioada următoare a urmat şi o perioadă acută de foamete şi sărăcie.

Citește și:  Dinner in the sky la Arad Open Air Festival (AOA)

 

„În acest context, Administraţia Banatului Timişan a făcut la 29 mai 1739 o promisiune solemnă, ca în semn de mulţumire înaintea lui Dumnezeu pentru că a scăpat oraşul de ciumă, să ridice din mijloace proprii o capelă în cinstea Sfintei Rozalia (practic să o refacă pe cea veche, existentă dar deterirată). Aici urma să aibă loc, an de an, o procesiune în care să se ridice rugăciuni de mulţumire pentru încetarea molimei, dar şi în memoria victimelor acesteia”, precizează Claudiu Călin.

 

Capela a fost redicată în anii 1739-1940, ea fiind sfiinţită la 15 mai 1740. Datele la care se făceau anual procesiuni au fost 15 mai – ziua ridicării carantinei,16 august – ziua Sfântului Rocus, un alt ocrotitor împotriva ciumei, şi 4 septembrie – chiar ziua Sfintei Rozalia. Despre edificiul capelei se ştiu puţine lucruri. Ea era situată încă din anul 1727 în Maierele Vechi, în dreptul porţii Belgradului. În timpul revoluţiei din 1849, capela a fost distrusă, fiind reconstruită în 1850. Iniţial, capela se afla izolată în afara cetăţii, nefiind înconjurată de alte construcţii.

În perioada interbelică, în 29 iunie 1930, această capelă a fost pusă la dispoziţia comunităţii greco-catolice din Elisabetin şi Iosefin. Capela Rozalia a fost folosită de aceştia pentru oficierea slujbelor religioase, sub conducerea preotului Ladislau Teglaşiu. Toate bune până în 1948, când Biserica greco-catolică a fost interzisă în România.

 

(sursa: Adevărul)

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*