Începi să numeri îndoind câte un deget – Ion Creangă, Ion Mincu, Ion Caramitru, Ioan cu evanghelia, Ioan Paul al II-lea sau, de avem un stomac mai puțin sensibil, Ion Țiric sau chiar Ion Iliescu. O puzderie de nume din alternanța Ion, Ioan, și, măcar o singură dată în an, de 7 ianuarie, când toată lumea pare că are Ionucul ei pus deoparte, de ridicat paharul pentru, de sărbătorit, te-ntrebi de există putere a unui nume, putere de schimb, ca la un ban, ca la o incantație, ca la o vrajă de adus și păstrat cumul de soartă bună. Nu că ar exista cu adevărat, desigur. Ci dacă, în timp, omul creator de legende, de rit, a aruncat energie și înspre mercurialul, să zicem, a așa ceva.
Și da, orice a fost considerat demn de o statistică națională, chiar și un nume propriu, intră deja ca la un fel de bursă, în care felul în care ne raportăm la acel ceva îl ridică, îl coboară sau îl învăluie de un anume sens, important pentru cel care intră în contact cu el sau îl poartă.
Și, la români, pretutindeni este un Ion care să facă, să ascundă sau să dea peste cap ceva, un Deus ex machina imprevizibil, al nostru, care ne scoate, ne bagă undeva sau ne mai ține câteva decenii într-un sistem politic expirat. E ca un șperaclu întru rezolvarea problemelor sau întru cuvioasa lor amplificare, un altoi între Bulă și Gheorghe, primind-o pe Mărie la bancuri, și betoniera autobazei pentru umor mai nefiltrat.
Pe-un Ion îl reții mai ușor decât pe un Butronim sau un Gaudențiu, când dați mâna sau când trebuie să îl citezi la procuratură pentru un viol, în vreun județ mai rău famat al țării. Nu că ar fi vreun Ion sau Ioan violatorul șef al țării, ci pentru că, ați, ghicit, statistic e firesc ca el să comită cele mai multe violuri, cum e firesc să fie și cel mai bun om de știință sau ambulanțier. Pentru că Ion e în toate ce sunt, și-n cele ce mâine vor râde la soare! Mă gândesc deja, cu amuzament, ce s-ar întâmpla de aș da materialului acest un titlul ca ”Ion, criminalul șef din canton”, și câți mi-ar sări în cap, fără să încerce să înțeleagă că statistica e o artă, un menuet între cifre și reprezentarea lor. Deh, n-ai cu cine…
Gândiți-vă la sloganul care face furori de peste trei decenii încoace, și care se va goli de sens doar datorită biologiei, cândva: ”Revelion fără Ion!” Știți despre cine vă amintesc. Vedeți, chiar și rimele ne ajută, la un nume scurt și extrem de plin de semnificații, din care fiecare poate să-și aleagă ce vrea.
Și să rămânem poetici. Ne aducem aminte, din „Romeo și Julieta”, considerațiile mai puțin suave pe ideea „tăriei numelui”: „Ce preț are un nume? Trandafirul, oricum i-ai spune, tot așa-și împarte mireasma dulce. Astfel și Romeo, de s-ar numi oricum, ar răspândi aceeași vrajă dulce ca și-acum, când toți îi spun Romeo. O, Romeo, renunță la un nume care nu-i nimic din tot ce ai, și-n schimb mă ia întreagă”. (Scuze, nu-mi mai aduc aminte și unde erau ruperile versurilor). Sau, o țâră mai sus, în poveste: ”Reneagă-ți tatăl! Leapadă-al tău nume! Sau, dacă nu, să-mi spui că mă iubești, și n-oi mai fi o Capulet!”
Dar, cu sabia ridicată împotriva lui Shakespeare, intră în scenă Nichita Stănescu și ne învață altceva, în superba Luptă a lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „tu”:
„Numai numelui meu nu-i spun „tu”;
în rest însuși sufletul meu
este „tu”,
tu, suflete. (…)
Schimbā-ți numele, mi-a zis
și i-am rāspuns: Eu sunt numele meu.
Schimbā-ți numele, mi-a zis
și i-am rāspuns:
Tu vrei sā fiu altul,
tu vrei sā nu mai fiu,
tu vrei sā mor
și sā nu mai fiu.
Cum o sā-mi schimb numele?”
Vorbesc cu prof. dr. Otilia Hedeșan, antropolog la Universitatea de Vest din Timișoara, despre cum devine chestia cu Ionii. Un dialog spumos, ca de obicei, unde gândim împreună diverse fronturi de luptă în cruciada întru apărarea sau defăimarea unui nume vechi și lipicios.
Despre mode în nume, prof. Hedeșan povestește că prin anii 80 a fost pe teren în Bucovina (noastră), și una din întrebările puse era cum erau numiți copiii în sat mai demult – oamenii răspundeau despre persoane născute între cele două războaie mondiale, și pomeneau de Ion, Petre, Gheorghe, Maria, Ileana și Ana. Îi întreba și despre momentul acela, și primul nume menționat atunci era Adrian. Asta înseamnă Adrieni de 40-50 de ani, acum, iar prof. Hedeșan spune că e un nume dominant sau frecvent pentru această generație, în jur de 50 de ani, și că ceva mai târziu s-a răsucit iar moda, și am avut frecvent Andreea și Andrei.
”Acum repede apare un nume, si mult mai repede dispare. În generațiile voastre să spunem, (n.n.: oameni născuți la începutul anilor 70), într-o grupă aveam vreo două – trei persoane cu nume ca Raluca, Diana sau Ramona – acuma, până dau de o Raluca sau Diana…” – spune profesoara, și îi dau dreptate: în blocul unde locuiam în adolescență eram, la 20 de familii, cinci Ramone, și nu erau telefoane mobile, și se mai punea câte unul din părinți sau bunici să strige numele din fața blocului, și ce haloimăs ieșea…
Trecem, cu prof Hedeșan, prin o groază de lucruri – Ion din bancuri, unde îmi spune că el apare într-un gen de folclor esențializat, în situații esențiale din care înveți ceva, chiar de ele sunt ridicole sau ciudate, și regăsești numele și în folclorul canonic, precum și în bancul orășenesc. Este ceva între Păcală și Bulă. În același timp, în ciuda lui Ion Iliescu, să spunem, nu e un nume de care a ajuns omul să se ferească să-l dea, din cauza vreunui „Ion negativ” din context politic, iar profesoara completează, pe idee: „De Adolf s-au ferit, de Nicolae nu, sau de Ion – în același ritm s-a ajuns să fie mai puțin folosite, ca alte nume de genul acesta”.
Mai hihăim puțin, discutând despre pecetea pe care o resimte (sau nu), azi, un purtător de nume care ajunge mai puțin la modă, și dacă un Ioan sau Ion de azi ar trece prin fenomenul de bullying. Despre tradiții și obiceiuri nu vorbim – le găsiți pe net.
*
Pentru a afla date din zona cercetării pe tema numelor la români am discutat cu doamna prof. univ. dr. Domnița Tomescu, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, autoarea volumelor „Gramatica numelor proprii în limba română” și „Numele de persoană la români. Pespectivă istorică”, membră a Comitetului internaţional de știinte onomastice, Louvain, Belgia.
Am aflat că o statistică amănunțită pentru existența numelor Ion, Ioan și Ioana a fost realizată într-un studiu semnat de Gheorghe Bolocan, „Prenumele actuale – inventar și repartiție teritorială”, în Studii și cercetări de onomastică (SCOL), vol. 4, Craiova, 1999, p. 369-413.
Așadar, pentru acel an avem următorul număr de deținători ale numelor respective:
Ioan (locul 2 după Gheorghe), frecvența pe țară 556.312 (Banat 18.449, Oltenia 11.823, Muntenia 23.627, Dobrogea 6.930, Moldova 171.744, Transilvania 211.668, Maramureș 59.743, Crișana 72.108)
Ion (locul 3) frecvența pe țară 490.183 (Banat 45.758, Oltenia 131.157, Muntenia 201.493, Dobrogea 31.784, Moldova 75.614, Transilvania 24.972, Maramureș 3.945, Crișana 2.769)
Ioana (locul 4 după Maria, Elena, Ana), frecvența pe țară 271.278 (Banat 5.698, Oltenia 63.086, Muntenia 96.006, Dobrogea 13.459, Moldova 38.966, Transilvania 33.827, Maramureș 11.593, Crișana 8.643)
În cadrul discuției cu doamna profesor Tomescu aflăm că prenume religioase erau pe primul loc, la numele la români. Anterior, în sistemul onomastic roman, sistem trinominal, aveam nomen, prenomen și cognomen (porecla) care alcătuiau numele oamenilor iar pentru nomen existau cam 12 care se tot schimbau.
La noi, limba s-a format odată cu creștinarea și numele latine au circulat puțin, sunt înlocuite iar Ioan ajunge numele de bază religios din calendar. El vine din numele ebraic Johanan – nume teoforic, format din Jahve, Jo, si hanan – „Dumnezeu a avut milă”. Traducerea lui a fost, în forma grecească, Ioannis, și, în cea latină, Iohannes, după traducerea Noului Testament. Avem forma ce se răspândește în latina târzie, după sec. V, ca Ioannes. Forma de Ion o avem doar noi, românii, dar forma de Ioan e cea cultă, transmisă prin biserică și, chiar de omul își zicea Ion, în acte era trecut tot Ioan – spune prof. Tomescu, iar numele, ca frecvență – era până de curând pe primul loc în țara noastră.
Numele este, în ceea ce azi numim România, atestat prima dată în 1247, în Diploma Cavalerilor Ioaniți – sunt menționate cnezate lui Ioan, Farcaș, Litovoi și Seneslau. Cu toate acestea, ceva mai înainte avem, în Transilvania, într-un act de danie din 1138, numele de Iwanus (pronunțat Ioanis), însă nu e sigură etnia purtătorului.
Prof Tomescu spune că primele nume de români apar în sudul Dunării, la aromâni – Ioan, Ioniță – într-un document ce relatează revolta vlahilor din Tesalia, din 1066, apoi, într-un act de la Muntele Athos, apare, în 1094, un fragment, tot despre vlahi, pomenindu-se numele Ioan și Ioniță.
În 1220, în zona sud dunăreană, în antroponimie apare ca aducătoare de date o diplomă a unui rege sârb care pomenește 230 de nume de vlahi – care notează vlahii ce aparțin mănăstirii Jica și plăteau o danie anuală – și figurează și numele Ioan.
Revenind pe teritoriul de azi al României, din 1349 avem, în Maramureș, un document unde apare menționat voievodul Ioan, fiul lui Iuga, legat de unele pricini civile. În 1353, un document din Transilvania în care apare și Ioan, și Iwan Longum, relatează un conflict între niște cnezi. În 1374 și 1388 avem menționearea numelui Ioan pentru Țara Românească.
În Moldova, în 1392 avem, într-un document, Ioanș Viteazul – apare așa sau în form de Ivanaș Viteazul. În sec XV, frecvența e de 25 de apariții ale numelui Ioan în documentele secolului, acest nume fiind pe primul loc în Țara Românească. Tot atunci frecvența lui Ioan e de 77 de apariții pentru documentele din Moldova. Numele de Ioana, însă, e un nume recent în Moldova și Transilvania, și nu există atestat în documentele sec. XV, XVI și XVII. În 1772 avem pomenită o anume Ioana Văduva în Moldova.
Discutând cu prof Tomescu despre valurile de modă ale folosirii numelui de Ioan/Ion, aflăm că, la români, niciodată, până în perioada modernă, acest nume nu a decăzut în preferințe. „Azi nu se mai dă numele de Ion, ci Ioan, are sonoritate savantă și e forma cultă religioasă a numelui” – spune interlocutoarea. O întreb și de crede că azi, în România, chiar cu scăderea frecvenței de acordare, la copii, a acestui nume, poate exista, la o persoană majoră, posibilitatea ca ea să nu cunoască nici un Ioan, și îmi spune ferm că nu. Spre exemplificare își întreabă unul dintre nepoți, exact în timp ce vorbim la telefon, de are în clasă (este vorba despre clasa a IV-a) pe cineva numit Ioan sau derivat – rărpunsul vine prompt: da, Ioana.
Mai aflăm că, mai nou, Ioan apare și ca al doilea nume mic – adică și dacă apelează la nume considerate acum mai „pe val”, românii continuă să atașeze progeniturilor și numele unui sfânt, ceea ce arată, în cazul lui Ioan, importanța sfântului (în primul rând a lui Ioan Botezătorul, apoi a apostolului) în biserica creștină. Prof Tomescu amintește și tradiția ca numele băieților născuți în ianuarie să fie de Ioan, după sfânt, dar ei primeau acest nume și dacă nașul sau bunicul îl aveau – iar nașul și bunicul erau aceeași persoană, în unele zone. Cu tote acestea, moda s-a schimbat și, azi, spre exemplu, numele de Ioan nu mai era, pentru județul Constanța, în 2020, printre primele 10 care se dădeau la băieți.
*
La finele amuzamentului, considerațiilor și datelor serioase, istorice, despre numele cel mai întâlnit, azi, la români, înainte de a ridica paharul, să aducem aminte ceva. Numele sunt un construct social, titlurile de lângă ele, de pe cărțile de vizită, sunt trecătoare, și nu mereu acoperă realități – abia ce face omul cu adevărat cu mintea și cu sufletul său e ce îl definește. Și, ca să ne aducem aminte de asta, să vizionăm ritualul de înmormâmntare la Habsburgi. Poate părea ceva trist, în zi de sărbătoare, dar e plin de învățăminte. Și la Otto, și la Zita, ai familiei de Habsburg, numele, titlurile, onorurile, filiațiile și adjectivele nu deschid ușile petrecerii veșniciei. Abia după ce, la întrebarea aceluiași (!) călugăr capucin, referitor la cine dorește să intre, se răspunde cu ”un muritor și plin de păcate”, se ajunge la recunoaștere și primire.
Toți știm, avem, ridicăm paharul pentru un Ioan sau ne aducem aminte de unul. Și chiar și eu, dacă stau să mă gândesc, am un „I” la locul unde trebuie să trec inițiala tatălui. De la Ioan. După ce bunicul, înainte, fusese decât (ca să mă dau după moda epocii) Ion. Să ne trăiască, să ne rămână.
La mulți ani, Ioan, Ioană, Ion!
Ramona Băluțescu
