1541: Conchistadorul spaniol Hernando de Soto ajunge la fluviul Mississippi, pe care îl numește Río de Espíritu Santo.
Hernando de Soto, un nobil spaniol născut în Extremadura, Spania, a participat anterior la cucerirea Imperiului Inca din America de Sud alături de Francisco Pizarro. Îmbogățit de pe urma acestui succes, de Soto și-a propus să găsească noi teritorii și bogății în Lumea Nouă. În 1539, el a organizat o expediție masivă, formată din aproximativ 600 de oameni, inclusiv soldați, călăreți și sclavi africani, debarcând în Florida și începând o călătorie ambițioasă prin sud-estul Americii de Nord.
Expediția a durat aproape patru ani și a traversat teritoriile ce corespund astăzi statelor Florida, Georgia, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Tennessee, Alabama, Mississippi și Arkansas. De Soto și oamenii săi au intrat în contact cu numeroase triburi indigene, unele pașnice, altele ostile. Pe parcurs, au înfruntat lupte, boli și dificultăți extreme în încercarea de a descoperi miticele orașe de aur despre care se credea că există în interiorul continentului.
La 8 mai 1541, expediția a ajuns în fața unui fluviu masiv, ale cărui ape tulburi și întindere impresionantă l-au uimit pe de Soto și pe oamenii săi. Fluviul Mississippi, cu o lungime de peste 3700 de kilometri, era unul dintre cele mai mari din lume. De Soto l-a numit Río de Espíritu Santo, interpretând descoperirea ca pe un semn divin și un potențial drum spre bogății și teritorii necunoscute.
Cu toate acestea, traversarea fluviului nu a fost ușoară. Expediția a construit plute și ambarcațiuni rudimentare pentru a transporta oamenii și echipamentul, o operațiune riscantă, având în vedere curenții puternici și pericolele naturale ale râului.
Explorarea nu a dus la găsirea vreunor bogății semnificative, iar condițiile grele și bolile au decimat rândurile expediției. Hernando de Soto a murit în 1542, probabil de febră sau de o boală infecțioasă, pe malurile fluviului Mississippi. Pentru a evita ca nativii să afle despre moartea sa și să devină ostili, oamenii săi i-au scufundat trupul în apele fluviului, păstrând secretul dispariției sale.
1794: Considerat trădător în timpul domniei terorii, chimistul francez Antoine Lavoisier, care era și perceptor de taxe la Ferme générale, este judecat, condamnat și ghilotinat într-o singură zi la Paris.
Născut în 1743, Antoine Lavoisier este cunoscut drept părintele chimiei moderne. Printre realizările sale se numără:
Descoperirea și formularea legii conservării masei: „Într-o reacție chimică, masa totală a reactivilor este egală cu masa totală a produselor.”
Identificarea și denumirea oxigenului și hidrogenului.
Demonstrarea faptului că arderea este o reacție chimică cu oxigenul, contrazicând teoria flogisticului, larg acceptată în acea perioadă.
Introducerea unei nomenclaturi chimice sistematice, care stă la baza denumirilor moderne.
Lavoisier a revoluționat felul în care se înțelegeau reacțiile chimice, punând bazele pentru chimia modernă prin metode experimentale riguroase și prin utilizarea echipamentelor de laborator avansate.
În afara activității sale științifice, Lavoisier a fost și perceptor de taxe la Ferme Générale, o instituție privată care colecta taxe în numele regelui. Sistemul era profund nepopular, fiind văzut ca un simbol al corupției și al exploatării aristocratice.
Deși Lavoisier și-a folosit o mare parte din averea acumulată pentru a finanța cercetările științifice și instituțiile educaționale, acest statut de „fermier general” l-a transformat într-o țintă a revoluționarilor radicali.
În plină domnie a Terorii, când orice asociere cu vechiul regim era considerată o trădare, Lavoisier a fost arestat împreună cu alți membri ai Ferme Générale. Judecata sa a fost sumară; în doar câteva ore, a fost acuzat de „complot împotriva poporului francez” și de exploatarea financiară a națiunii. Tribunalul revoluționar nu a luat în considerare meritele sale științifice, iar argumentele în favoarea contribuțiilor sale au fost ignorate.
La finalul procesului, Lavoisier a fost condamnat la moarte prin ghilotinare, iar execuția a avut loc în aceeași zi. Se spune că matematicianul Joseph-Louis Lagrange, aflat la Paris în acea perioadă, ar fi declarat trist: „A fost nevoie de doar o clipă pentru a-i tăia capul, dar secolul nu va fi suficient pentru a produce unul asemenea lui.”
1886: Farmacistul John Pemberton vinde în Atlanta, pentru cinci cenți, o sticlă dezvoltată ca un remediu pentru durerile de cap și oboseală, o versiune timpurie a celei care va fi cunoscută sub numele de Coca-Cola.
John Pemberton era un farmacist și chimist american care, după ce a fost rănit în Războiul Civil American, a dezvoltat o dependență de morfină. În încercarea de a găsi un substitut pentru calmante, Pemberton s-a dedicat experimentelor farmaceutice, inspirându-se din băuturile tonice populare în Europa, cum ar fi Vin Mariani, un amestec de vin și extract de coca.
El a creat un produs numit inițial Pemberton’s French Wine Coca, un amestec de vin și frunze de coca, despre care susținea că vindecă dureri de cap, oboseală și chiar dependența de morfină. După ce Atlanta a adoptat legi de prohibiție a alcoolului în 1886, Pemberton a fost forțat să modifice rețeta și să elimine vinul. Astfel, s-a născut versiunea nealcoolică a băuturii — Coca-Cola.
Numele „Coca-Cola” a fost sugerat de partenerul său de afaceri și contabil, Frank Mason Robinson, care a creat și logoul iconic, scris într-un font cursiv distinctiv. Denumirea provenea de la două ingrediente-cheie: frunzele de coca și nucile de cola.
Pemberton a început să vândă băutura la Pharmacist’s Jacobs’ Drugstore din Atlanta pentru doar cinci cenți paharul. Inițial, Coca-Cola era comercializată ca un „remediu pentru cele mai comune afecțiuni ale nervilor” și un tonic revigorant. Prima zi de vânzare a fost modestă: doar nouă pahare au fost cumpărate.
Pemberton nu a realizat potențialul uriaș al băuturii sale și a vândut treptat drepturile asupra rețetei către diverși parteneri de afaceri. Unul dintre aceștia, Asa Griggs Candler, a preluat controlul total asupra Coca-Cola în anii următori și a transformat-o într-un imperiu. Sub conducerea sa, băutura a început să fie îmbuteliată și distribuită la nivel național și, în scurt timp, internațional.
Ironia face ca Pemberton să nu fi apucat să vadă succesul imens al băuturii sale, murind în 1888, la doar doi ani după ce a lansat Coca-Cola. Compania a continuat să crească, devenind un simbol global al culturii americane și al consumerismului.
1921: Înființarea Partidului Comunist din România
După Primul Război Mondial, Europa a fost marcată de mișcări revoluționare și de o creștere a influenței ideologiilor socialiste și comuniste, în special după succesul Revoluției Bolșevice din 1917 din Rusia. În România, nemulțumirile sociale și economice, precum și aspirațiile muncitorilor și ale țăranilor de a obține drepturi și condiții de muncă mai bune, au alimentat simpatia față de ideile comuniste.
Partidul Socialist din România, care activa încă din 1910, s-a divizat în cadrul congresului din 1921, o parte a membrilor optând pentru afilierea la Internaționala a III-a Comunistă (Comintern), sub influența directă a Uniunii Sovietice. Astfel, a luat naștere Partidul Socialist-Comunist, care ulterior și-a schimbat denumirea în Partidul Comunist din România (PCR).
PCR și-a asumat, încă de la început, ideologia marxist-leninistă și promovarea luptei de clasă, având ca scop final instaurarea dictaturii proletariatului și abolirea proprietății private. Partidul a susținut integrarea României în cadrul unei uniuni internaționale a statelor socialiste, conform directivelor Cominternului.
Aceste obiective au atras atenția autorităților române, care au considerat partidul o amenințare la adresa stabilității și integrității statului. În acest context, în 1924, PCR a fost scos în afara legii prin Legea Mârzescu, iar activitatea sa a fost împinsă în clandestinitate.
Între 1924 și 1944, Partidul Comunist din România a funcționat în ilegalitate. Membrii săi au continuat propaganda comunistă prin diverse publicații subterane și acțiuni conspirative, în ciuda numeroaselor arestări și represalii ale autorităților române.
Un moment notabil în această perioadă a fost implicarea comuniștilor români în grevele și protestele muncitorești, precum Greva de la Grivița din 1933, un episod violent care a dus la arestarea multor lideri comuniști.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, PCR a crescut în influență datorită contextului politic instabil. După 23 august 1944, odată cu ieșirea României din alianța cu Germania nazistă PCR a început să își consolideze poziția. În 1947, regele Mihai I a fost forțat să abdice, iar România a devenit republică populară, controlată de comuniști.
1945: Al Doilea Război Mondial din Europa se încheie cu ratificarea documentului de capitulare necondiționată a Wehrmachtului (Ziua Victoriei în Europa) Din cauza întârzierii întâlnirii programate pentru după-amiaza târziu în ziua de 8 mai, semnăturile nu vor fi făcute până la ora 23:01 – din cauza diferenței de oră față de Ora Europei Centrale, aceasta corespunde zilei de 9 mai, ora 1:01 a.m. la Moscova.
În primăvara anului 1945, armata germană era în pragul colapsului. Forțele aliate, formate din armatele Statelor Unite, Marii Britanii și Franței, avansau din vest, în timp ce Armata Roșie a Uniunii Sovietice înainta din est. Berlinul a fost încercuit și supus unui asalt final, iar pe 30 aprilie 1945, Adolf Hitler s-a sinucis în buncărul său din capitala germană.
Rămasă fără conducere și complet înconjurată, Germania a fost forțată să accepte condițiile impuse de Aliați. Prim-ministrul german Karl Dönitz, succesorul desemnat de Hitler, a autorizat semnarea capitulării necondiționate.
Actul oficial de capitulare a fost semnat pe 7 mai 1945, la cartierul general aliat din Reims, Franța. Documentul a fost semnat de generalul Alfred Jodl, reprezentant al armatei germane, și ratificat de generalul american Walter Bedell Smith, în prezența unor reprezentanți sovietici și francezi.
Cu toate acestea, Uniunea Sovietică, reprezentată de Stalin, a insistat ca o ceremonie formală să fie organizată și la Berlin, pentru a reflecta contribuția decisivă a Armatei Roșii la înfrângerea Germaniei naziste. Astfel, pe 8 mai 1945, la ora 23:01 (Ora Europei Centrale), actul de capitulare a fost semnat din nou la cartierul general sovietic din Berlin-Karlshorst, în prezența mareșalului Georgi Jukov pentru Uniunea Sovietică și a mareșalului Arthur Tedder pentru Aliați.
Datorită diferenței de fus orar, la Moscova era deja trecut de miezul nopții, astfel încât evenimentul a avut loc pe 9 mai 1945, la ora 1:01 a.m., motiv pentru care în fostele state sovietice și în Federația Rusă, Ziua Victoriei este celebrată pe 9 mai, în timp ce în restul Europei și în SUA este comemorată pe 8 mai.
Încheierea războiului în Europa a adus un val de sărbători și eliberare în capitalele europene. Londra, Parisul și New Yorkul au fost martore ale unor parade și manifestații de bucurie, în timp ce populațiile marcate de ani de suferință și pierderi își exprimau speranța pentru pace și reconstrucție.
1957: Președintele sud-vietnamez Ngo Dinh Diem a început o vizită de stat în Statele Unite, principalul sponsor al regimului său.
1963: Soldații sud-vietnamezi conduși de președintele romano-catolic Ngo Dinh Diem deschid focul asupra budiștilor care sfidau interdicția de a arbora steagul budist pe Vesak, ucigând nouă persoane și declanșând criza budistă.
În 1957, președintele sud-vietnamez Ngo Dinh Diem a fost invitat într-o vizită de stat în Statele Unite, fiind primit cu onoruri de președintele Dwight D. Eisenhower. Această vizită simboliza sprijinul necondiționat al Americii pentru Diem, văzut ca un bastion anti-comunist în Asia de Sud-Est.
Diem, un lider romano-catolic într-o țară majoritar budistă, a fost prezentat în SUA ca un reformator și un apărător al democrației, capabil să oprească expansiunea comunistă în Vietnamul de Sud. Administrarea sa, însă, era una autoritară, cu tendințe represive față de opoziție și o preferință clară pentru minoritatea catolică, din care și el făcea parte.
Pe fondul Războiului Rece, Statele Unite au ales să ignore abuzurile și corupția regimului său, considerând stabilitatea regimului un element esențial în lupta împotriva influenței comuniste din Vietnamul de Nord.
Șase ani mai târziu, imaginea lui Diem ca „salvator al democrației” s-a prăbușit dramatic. Pe 8 mai 1963, soldații sud-vietnamezi, sub comanda regimului lui Ngo Dinh Diem, au deschis focul asupra unor manifestanți budiști care sfidau interdicția de a arbora steagul budist de Vesak — ziua de naștere a lui Buddha. Nouă persoane au fost ucise în Hue, un oraș cu o puternică tradiție budistă.
Incidentul a declanșat o criză politică și religioasă masivă, cunoscută drept Criza Budistă. Protestele s-au extins în tot Vietnamul de Sud, iar actele de nesupunere civilă s-au intensificat, culminând cu gestul dramatic al călugărului budist Thich Quang Duc, care și-a dat foc în public, la Saigon, pentru a protesta împotriva persecuțiilor regimului. Fotografia sa, surprinsă de Malcolm Browne, a făcut înconjurul lumii și a atras atenția internațională asupra brutalităților regimului Diem.
Ironia este că vizita lui Diem din 1957 în Statele Unite fusese văzută ca un angajament ferm al Washingtonului de a-l susține, însă, în doar șase ani, imaginea sa internațională s-a transformat dintr-un „bastion anti-comunist” într-un dictator represiv și lipsit de empatie pentru majoritatea budistă a populației.
Sub presiunea internațională și dezgustul opiniei publice americane, administrația Kennedy a început să se distanțeze de regimul lui Diem. În noiembrie 1963, o lovitură de stat sprijinită tacit de CIA l-a înlăturat pe Diem, acesta fiind executat împreună cu fratele său, Ngo Dinh Nhu.
1970: Este lansat ultimul album al trupei britanice The Beatles, Let It Be.
1980: OMS declară că variola este eradicată la nivel mondial și recomandă încetarea programului de vaccinare.
Variola este o boală infecțioasă cauzată de virusul Variola major sau Variola minor. Simptomele includeau febră mare, oboseală și o erupție cutanată severă care lăsa cicatrici adânci, iar în multe cazuri, pacienții sufereau orbire. Rata mortalității pentru Variola major era de aproximativ 30%, iar pentru Variola minor, de aproximativ 1%.
Boala a fost responsabilă pentru sute de milioane de decese de-a lungul secolelor, afectând toate continentele și lăsând supraviețuitorii cu cicatrici permanente și, adesea, handicapuri fizice.
Eforturile de a controla variola au început încă din secolul al XVIII-lea, când medicul englez Edward Jenner a descoperit, în 1796, că persoanele expuse la cowpox (variola vacilor) deveneau imune la variolă. Acesta a fost punctul de plecare pentru dezvoltarea primului vaccin din lume.
Cu toate acestea, variola a continuat să facă ravagii până în secolul XX, când OMS a lansat un program masiv de vaccinare globală în 1967. Programul a inclus:
Vaccinarea în masă în regiunile endemice;
Campanii de „supraveghere și izolare”, identificând rapid focarele și vaccinând în jurul lor pentru a opri răspândirea;
Monitorizarea internațională riguroasă pentru detectarea cazurilor noi.
Ultimul caz cunoscut de Variola major a fost raportat în Bangladesh, în 1975, iar ultimul caz de Variola minor a apărut în Somalia, în 1977. După trei ani de supraveghere intensă și fără noi cazuri identificate, variola a fost declarată oficial eradicată în 1980.
Succesul programului de eradicare a variolei a demonstrat pentru prima dată în istorie că o boală infecțioasă poate fi complet eliminată la nivel global prin cooperare internațională și știință medicală avansată. OMS a recomandat atunci și încetarea programelor de vaccinare, considerând că riscul reapariției virusului era nul.
