Am participat la un eveniment al Spitalului Județean Timișoara, organizat la OncoGen, vineri, 24 noiembrie, în care Marius Oprea a prezentat lucrări de artă, un film documentar și a discutat cu cei prezenți despre munca sa, despre victimele regimului comunist, despre Securitate și turnători. Un eveniment extrem de binevenit, după mine, pentru că ne-a reamintit că nu putem să ne lăsăm în spate istoria, prefăcându-ne că nu a existat.
„Vă invităm să participați la expoziția de artă „Poporul pierdut de la Periprava” vineri, 24 noiembrie 2023, ora 12, la Centrul OncoGen din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” Timișoara. Expoziția dedicată victimelor comunismului este semnată Marius Oprea, poet, prozator, publicist, arheolog, istoric al Securității și artist plastic. Domnia sa va susține o conferință și va prezenta un film documentar despre cercetările sale pentru descoperirea victimelor Securității” – a fost anunțul făcut de prof. dr. Doren Săndesc, care, alături de prof. dr. Virgil Păunescu, a fost gazdă a evenimentului.
Marius Oprea ne-a spus că rata de succes a săpăturilor sale este de 70%: „Este greu să găsești un mort în păduri. Noi descoperim nu doar rămășițe pământești, ci toată povestea. Facem documentarea în arhivele Securității și aflăm și versiunea lor. Din 2006 fac asta, și e apăsător. Sunt 187 de morți găsiți și 79 sunt la o mănăstire în Dobrogea, în un osuar special amenajat sub altarul bisericii, cu o intrare separată”.
Celor care nu stăm cu nasul în această muncă, zi de zi, ne poate părea doar o statistică a unor lucruri îndepărtate, ceea ce ne-a povestit cercetătorul. Dar Marius Oprea a reușit să dea chip și emoție celor pe care i-a prezentat, oferindu-ne detalii despre practicile și unele cazuri pe care le-a documentat. Ne-a spus că deținuții erau îngropați la Periprava în gropi săpate la 50-60 cm – doar în locurile unde se îmbolnăveau de tuberculoză se săpa mai adânc.
Ne-a povestit despre mai multe cazuri, dintre care de unul mai aparte, al unui țăran din Vrancea, care înjurase pe șeful locului, avea cătușe peste cizmele de cauciuc, a primit 20 de zile la carceră, deci peste maximul legii, și urla de durere zile întregi până a ajuns în comă, apoi l-au dus la infirmerie, i-au tras cătușele cu cizmele și cu tot cu labele picioarelor, care putreziseră, și s-a mai chinuit câteva zile, până a murit. Astfel de oameni dezgroapă Marius Oprea, și completează, cu viețile, suferințele și morțile lor, puzzle-ul istoriei.
„E crucea mea” – ne-a spus cercetătorul. Și ne-a povestit cum, într-o zi, mâna lui s-a pus să aranjeze niște cuie scoase din rămășițele sicrielor de la Periprava, într-un fel anume, din care a ieșit un chip. Al lui Isus. Apoi s-a apucat să folosească aceste rămășițe, ce nu ar fi ajuns în vreun muzeu, la a crea, din ele, lucrări de artă. O nobilă transfigurare a răului. Aceste opere au însoțit prezentarea sa de la Județean.
Inițiativa conducerii Spitalului Județean Timișoara nu trebuie să mire pe nimeni, după ce vineri ni s-a oferit, în primul rând, o discuție despre căutarea unor victime ale regimului comunist. Inițiativa lui Marius Oprea, susținută, cum am spus deja, de doi profesori universitari, cadre didactice la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara, a fost binevenită într-un spațiu în care învață studenți, cum sunt clinicile universitare ale Județeanului, deschis spre cunoaștere de toate felurile.
Cu atâta mai mult a fost binevenită prezentarea cercetării, întinsă pe ani de zile, a lui Marius Oprea, de a identifica și a dezgropa pe cei omorâți de regimul comunist – în definitiv, zona forensică ocupă o mare parte din munca lui de a restabili adevăruri istorice legate de perioada comunistă și de victimele ei. Cum tot din munca lui face parte și a-și aduce contribuția la imensul dosar al turnătorilor – celor turnați, implicată fiind Securitatea.
Prof. Dr. Dorel Săndesc a declarat, despre inițiativa sa: „Profesia medicală este caracterizata prin valențe culturale și artistice tradiționale, pe care consider că este foarte important să le ,,resuscitam”, cultivam, mai ales pentru tânăra generație. În acest spirit, Spitalul Județean a continuat seria de evenimente organizate în ultimul an, și care în anul următor, când Spitalul aniversează 50 de ani de la înființare, vor constitui o veritabilă agendă cultural-artisitică.
Am fost fericiți să găzduim un eveniment cu totul special, realizat de oaspetele și prietenul nostru Marius Oprea.
Istoric, jurnalist, poet, scriitor și artist plastic, Marius Oprea a intrat deja în memoria colectivă a națiunii prin opera sa extraordinară de recuperare a istoriei recente, demonstrând dimensiunea crimelor Securității comuniste. Cu o dedicație extraordinară, în ciuda numeroaselor piedici care i s-au pus, Marius Oprea a descoperit zeci de locuri în care au fost îngropați, fără cruce sau slujbă, fără identitate, deținuții politici, recuperând și identificând osemintele a sute dintre aceștia, care au avut parte, prin grija lui și a echipei sale, de o înmormântare creștină și se odihnesc acum în cimitire sau în osuarele unor mănăstiri.
În același timp, am avut ocazia să participam la vernisajul unei expoziții de artă emoționante, tulburătoare, pentru că tablourile și operele pe care le vedeți sunt realizate din resturile materiale descoperite de Marius Oprea în gropile unde au fost aruncați detinuții politici. Asistăm astfel la o transfigurare în artă a experienței atât de profunde și intense trăită de autor în toți acești ani de căutări. Ne bucurăm că vernisajul a avut loc în prezența unui mare artist timișorean, sculptorul și scriitorul Bata Marianov, aureolat al Uniunii Artișitilor Plastici din Romania, prieten al lui Marius Oprea (care i-a scris, de altfel, prefața la unul din volumele sale de proză), un om care trăit în familie experiența persecuției Securității și pe care a exprimat-o în unele din lucrările sale. Le mulțumesc amândurora pentru acest moment deosebit, precum și celor care au venit la vernisaj, pentru participare.”
Dezgropări și turnătorii – un subiect deosebit de interesant, chiar de nu mai prezintă interes, decât uneori, în funcție de interesele unor decidenți, cum ne-a arătat Marius Oprea. Am întrebat și de dezgroparea lui Iuliu Maniu, pe care cred că încă suntem destui pe care o așteptăm – dar Marius Oprea ne-a spus că nu a fost lăsat de către factori de decizie din Biserica Greco-Catolică să sape în zona în care se bănuiește că ar fi osemintele lui Maniu (fapt infirmat de ierarhi ai BRU – deci, cine știe, poate se va ajunge totuși la o acțiune concretă pe teritoriul respectiv).
O altă parte de discuție s-a axat pe felul în care ar trebui să ne comportăm cu cei care au fost colaboratori ai Securității – ei de lângă noi, pe care îi știm și cu care ne frecăm coatele. Nu l-am dat pe prof. dr. Victor Neumann drept exemplu doar pentru că era de față, întrebându-l pe Marius Oprea de are o formulă pentru a trata aceste cazuri, ci și pentru că omul mi-a fost profesor, și pentru că mă interesează de multă vreme cum să iau aceste cazuri, jurnalist fiind. Am pomenit și un alt caz, al unui coleg de clasă din Arad, Caius Lăzărescu, fost judecător în Arad, despre care diriginta mea, doamna (o mare doamnă a învățământului arădean) Rodica Ghidău mi-a spus că o turnase la Securitate. Mai mult, am fost colegă de clasă și cu fiul mai mare al dirigintei noastre, Radu, care fusese prieten cu Caius până la moartea acestuia. M-am întrebat deseori ce trebuie să fac, după ce doamna Ghidău mi-a spus lucrul acesta. La întâlnirea de 20 de ani de când am terminat liceul am hotărât să nu discut cu Caius, iar pentru cea de 30 de ani, am decis să nu merg la petrecere, de va merge și el. Nu știu de am făcut bine. Mă frământă lucrul acesta, cum Caius a murit, și, îmbătrânind, realizez că, poate, am greșit, că, poate, ar fi trebuit să îl întreb direct: „Nenorocitule, de ce ai turnat-o la Securitate pe femeia asta care ne-a deschis cu atâta dăruire mințile?”…
Nu îi doresc omorâți sau beliți public pe toți cei care au semnat angajamente cu Securitatea. Aș vrea doar să înțeleg. Unii, mai puțin frecventabili (ca să folosesc exprimarea unui bun prieten, care și el a avut de suferit, turnat fiind, în regimul trecut), cum e Neumann, nu îmi ridică foarte mari semne de întrebare. Dar avem cazuri ca al Monei Muscă, o doamnă absolut remarcabilă, după mine, care e trist că a fost aflat așa cum s-a întâmplat.
Avem, aici, în cetate, cazuri de oameni despre care se știe că au avut astfel de angajamente, sau despre care se știe doar în cercuri restrânse. Unii sunt frecventabili, și îi respect și admir. Mă întreb dacă să încerc să aflu de ce au făcut-o, sau ce au făcut efectiv, ce au spus. Încă nu am un răspuns. La alții se știe ce și cum, și deja societatea a ales unde să îi pună. E și cazul omagiatului acestor zile, mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu, pe care l-am iubit sincer, pentru că am văzut în el un om bun și deschis. A fost, însă, și turnător. Doar că la el îmi vine să scriu în ghilimele treaba asta, cum a fost mult mai mult decât atât. „Ce face rău un om trăiește încă/ Și după ce-a murit. Ades se-ngroapă binele cu el” e un fragment din Iulius Cezar, de Shakespeare. Corneanu a ieșit public și și-a recunoscut vina, și și-a cerut iertare. Și a dat bisericile înapoi greco-catolicilor. Și a mizat pe ecumenism. Și eu, și mulți alții, din cetate, credem că și-a spălat vina. Și am participat cu drag la aniversarea a 100 de ani de când s-a născut.
Ce facem, însă, cu ceilalți? Cum curățăm istoria, cum cerem curățarea istoriei, cum îi înțelegem (sau nu) pe cei de lângă noi, maculați, cum îi reintegrăm? Am discutat despre aceste lucruri cu președintele Societății Timișoara, Florian Mihalcea. Mi-a adus aminte de Legea Lustrației, care nu a ajuns a fi aplicată. Ea ar fi rezolvat, măcar parțial, astfel de probleme, deși probabil nu am mai fi avut actualul patriarh și mulți alți demnitari.
Florian Mihalcea a arătat că există grade diferite de vinovăție, și trepte de implicare. A adus aminte că unii au semnat fiind constrânși, în pușcărie, sau șantajați. În absența Legii Lustrației nu se poate da o linie generală – a arătat colegul meu.
Am întrebat și pe istoricul Sergiu Soica despre un interesant fapt al Bsiericii Greco-Catolice, care încă nu e clar cum va fi oferit la intrarea în istorie, dar cercetătorul, care e și preot greco-catolic, încă nu a găsit răgazul să răspundă, așa că vom reveni ulterior. Aceasta este întrebarea:
„Vreau să te întreb de arhiepiscopul Ioan Ploscaru (pe wikipedia apare doar ca episcop, deși a fost făcut arhiepiscop în 1996 – poate corectează cineva dintre oamenii voștri). Ai studiat arhivele Securității de mulți ani, și ai găsit și că și arhiepiscopul a avut un angajament semnat cu Securitatea. Încă nu s-a vorbit public despre asta. Din câte am înțeles, a făcut-o pentru a avea acces la niște medicamente, ceea ce poate îi dă niște circumstanțe atenuante. Crezi că e preferabil să se ascundă aceste lucruri cât mai mult, acolo unde, poate, există circumstanțe atenuante, sau prezentarea și explicarea lor, cu tot contextul, e mai degrabă utilă pentru limpezirea istoriei?”
Tot în ce privește biserica, am scris acum câțiva ani despre cum un anumit preot ortodox l-a turnat la Securitate pe vicarul foraneu greco-catolic Gheorghe Țurcaș, din Șimleu – cu dovezi clare și cu declarațiile celui turnat. Preotul ortodox Dorel Rusu era pe atunci protopop al Eparhiei Ortodoxe de Oradea. Episcopul Sofronie Drincec nu a avut absolut nici o tresărire legat de acest lucru.
Cred că discuția despre cei care au semnat și turnat Securității încă e de actualitate și că e necesar să se vorbească despre aceste lucruri la cursuri de etică și de istorie. Am și eu profesori, colaboratori, amici care, chiar dacă unii cred că nu se știe în cetate, e cunoscut ce ode au ridicat lui Ceaușescu și celor din jurul lui, sau că au semnat rapoarte Securității. Nu știu ce „să facem” cu ei… Până atunci, e util să ne reamintim „Apelul către lichele”, al lui Liiceanu, pe care l-am recitit și eu, după întâlnirea cu Marius Oprea:
“Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulți-puțini, vă adresez următoarea chemare:
Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.
Nu mai strângeți o vreme, bărbătește, mâna colegilor voștri și nu-i mai priviți senini în ochi.
Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.
Nu mai apăreți la televiziune.
Nu mai scrieți în ziare.
Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurta căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună.
Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.
Renuntati la alibiuri morale spunându-vă că ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din când în când binele.
Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditativi. Și aprindeți o lumânare pentru cei morți și pentru voi.
Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”
Gabriel Liiceanu, “Apel către lichele”, 30 decembrie 1989
Ramona Băluțescu