Leonida Iancu, foșt șef al Serviciului de Ambulanță Timiș, dus ieri, nu a fost un om care să se streseze din cauza presei. Nu, dacă nu faci mereria mea, și dacă nu ești altceva, iar nu jurnalist de conferințe de presă cu covrigei, nu o să știi despre ce vorbesc. Dar nu mă interesează. Aici e doliul meu pentru un om cu care am colaborat niște decenii, și care m-a ajuntat să cresc, ca presar, ca om.
E extraordinar de important, e enorm, e covârșitor să dai de oameni care conduc instituții și care să nu se răhățească pe ei când presa vrea ceva. Sigur că poți să-ți ceri informațiile și în baza Legii 544, amenințând cu giudecata, de nu le primești. Dar nu e cazul cel mai fericit. Înveți, în primele ore de la o facultate de jurnalistică, treaba asta cu a-ți construi o rețea, cu a ști cum să-ți faci informarea. Și e important cine nu te lasă cu mâna întinsă.
Vedeți voi, Serviciul de Ambulanță, de oriunde ar fi el, nu este o poiană cu năsturei (Bellis perennis) pe care pasc văcuțe mov. Este o chestie grea și complicată, la capătul căreia se moare, sau statistic, pentru că nu se poate salva tot, sau dacă nu ai făcut o anume centimă din ce trebuia. E o chestie cu uzură psihică și fizică, cu Crăciunuri și Revelioane sărite, cu cărat, târât, urcat scări pe întuneric, mușcat câine, cuțit în spate, și câte și mai câte. O chestie unde nu știi azi ce vei face mâine, sau peste cinci minute. Unde îl vezi acum că-ți spune ceva, că se agață de tine, și peste 20 de minute ți-a murit în brațe. Unde te chinui, pentru următorul, SĂ-L ADUCI ÎN UPU VIU. Asta e miza. Iei o viață, în cota nasoală a fragilității ei, și trebuie, cu gingășie și grabă, ca și cu un potir de cleștar în mâini, să alergi să ajungi cu ea încă ființând acolo unde alți colegi ai tăi o preiau, încercând să o dreagă.
Se întîmplă lucruri pe firul ăsta. Nope, nu e totul imaculat. Poate se mai fură o țâră de motorină, poate și-o mai trag ăștia între ei, de stress, poate frasul… mai știe ce. Dar, când le mănânci pâinea oamenilor ăstora, și îi vezi cu toate ale praznicului, ale lor, nu ai cum să nu îi iubești, iremediabil. Pentru că aici este adevărata medicină, aici, și în unitatea de primire a urgențelor, și apoi, uneori, dar cu mult mai mare calm, deși nici acolo fără stres, în blocul operator, sau la ATI, sau în alte colțuri grele. O fi important și chirurgul care pune țâțe, dar aici nu e de mofturi, aici se trăiește sau se moare. Datorită lor.
Asta e felia pe care a administrat-o Leonida Iancu aproape trei decenii. Și unde nu s-a temut de ziariști. În ciuda imperfecțiunilor, a lucrurilor neprevăzute, a orice.
Am colaborat… un sfert de secol, să zicem, cu omul ăsta relaxat în fața presei. Nu a fost o singură dată când să fi zis că vreau să vin la Ambulanță să scriu, și să îmi zică nu. Poate ține și de flerul de a recunoaște omul căruia cu adevărat îi pasă. Dar „nu” nu mi-a zis. Și așa am strâns peste 2.000 (două mii) de solicitări în care am ieșit cu oamenii lui. Făceam, în ani, ture complete cu ei, am făcut Crăciunuri împreună, am ieșit în veri toride și în ierni, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit, cu unii, ne-am făcut concedii împreună, ne-am ajutat în afara meseriei, când am putut. Dar, dincolo de toate. AM ÎNVĂȚAT.
O parte din ce sunt, ca jurnalist specializat pe medicină, se datorează relaxării, în ce privește presa, a doctorului Iancu. Ieșirile cu oamenii lui m-au învățat încă o latură, esențială, a dansului pe muchie, pentru viața cuiva. Stresul, cumplitul, infernalul stres prin care trec ambulanțierii în munca lor pentru a salva. Am prins din chichițele meseriei, pentru că oamenii lui au simțit că îmi pasă, și m-au luat sub aripa lor. Din intrus am ajuns prieten. Am îmbrăcat bluza portocalie și geaca lor albastră, am ațipit pe scaune, câte cinci minute, în nopți în care nu rămânea mai mult, între cazuri, am cărat defibrilator, am stat pe picioare de pacient agitat care trebuia imobilizat, am convins pacienți ce trebuia să ajungă la spital să fie internați, m-am umplut de vânătăi în mașinile lor greoaie, am învățat, și așa, diagnostic diferențiat, care m-a ajutat să-mi salvez propria viață și să contribui la salvarea vieții altora.
Vreau să spun și că, atunci când am avut chef să ies și cu ambulanța din Veneția, să scriu despre ei, doctorul Iancu mi-a făcut o deosebită scrisoare de recomandare, pentru Autoritatea Sanitară Padovană, care mi-a permis să mă alătur echipei conduse de medicul Lodovico Pietrosanti, de la Spitalul Civil din Veneția (UPU și Ambulanța fiind împeună, acolo), și să ies cu ei, zile și nopți, ca să le cunosc și lor viața. Încă un spațiu de creștere, pentru mine.
Și tot e puțin ce spun. Prea puțin. Ambulanța e o lume de agonie și extaz, mai mult și mai repede decât o mie de alte instituții. O lume de blamați. O lume de salvatori.
Nu sunt dintre cei care se gândesc că unii pun girofarul aiurea, când aud că trece pe lângă mine o Salvare. Dimpotrivă. Zâmbesc cu căldură. Pentru că, cel mai degrabă, acolo e un echipaj care se va lupta pentru viața cuiva.
Am învățat toate astea, le am adânc încrustate în devenire, pentru că doctorul Iancu nu s-a ferit de jurnaliști. Mă repet, așa-i? Și ce importă? Încerc să arăt, să explic, să adaug cu alte cuvinte cât de important e să ai o ușă deschisă, ca jurnalist. Să ai un om care să spună: „Hai, de vrei”, care să te lase printre ai lui, cu bune și cu rele, să îi înveți. Să înțelegi. Să spui mai departe. Să creezi, la rândul tău, înțelegere și punți.
Am îmbătrânit. În paralel. Eu, în scrierile mele, în care ambulanța nu mai avea loc decât mai rar, el, din bărbatul înalt, frumos și mucalit, în bărbatul încă înalt, dar cărunt, și cu un umor în care creștea o anume tristețe legată de tot ce e în jur. Probabil e doar firesc, când te tot dai cu capul de pereți să păcălești moartea. Și nu mereu reușești. Dar mi-am păstrat respectul pentru unul din cei mai faini colaboratori ai mei.
Și uite că vine seara asta ticăloasă de mijloc de februarie, și aflu, de la un alt prieten medic, că Leonida Iancu nu mai e, de o oră. Și e greu de explicat simțământul. O revoltă față de atâtea pe care le mai aveam de discutat, de înțeles, de pus la cale, de dus la capăt, de rotunjit. Mă gândeam să scot un volum cu reportajele mele, din ani, de la Ambulanță, și, desigur, nimeni altul nu ar fi fost mai potrivit ca prefațator… Poate volumul va fi. Dar mă deranjează cumva fizic că Leonida Iancu nu se va mai bucura de el…
Am mulțumit mereu pentru fiecare gest de amabilitate, în viață. Ca atunci când ceri un chibrit, pe stradă, și spui mulțumesc, fie de-l primești, fie de nu. Dar mă gândesc, cu tristețe, cu reproș, cu strângere de inimă că, măcar față de oameni ca doctorul Iancu, e bine să spui și un mulțumesc general, din timp, față de tot ce s-a strâns, pic cu pic, dintr-o colaborare frumoasă și rodnică, întinsă pe ani, pe decenii, și care te-a ajutat să fii ce ești.
Nu știu de mulțumesc-urile astea mici, însumate, compensează pe cel mare, pentru care nu avusesem încă timp. Păcat că o fac acum, așa, când nu mai poate fi citit de destinatar. Dar mergem mai depare. Ceva mai triști. Ceva mai gravi. În mod cert, următoarea solicitare spre Servicul de Ambulanță, pentru a face lucrurile din jur ceva mai bune, e pe cale să se întâmple și, măcar încă o vreme, cât timp memoria ne rămâne intactă, în sirenele de ambulanță din jur ni-l vom aminti și pe Leonida Iancu, medicul care – cum știți deja – nu a lăsat jurnalist cu mâna întinsă.
Drum lin și… MULȚUMESC, doctore!…
Sursă foto: Departamentul pentru Situații de Urgență
Ramona Băluțescu
Mare lucru să rămână o așa amintire în urma trăirii unui OM și la fel de mare lucru e să ai inima atât de frumoasă cât să poți scrie un așa articol. Sărut mâna, Doamnă!
Vă mulțumesc pentru aprecieri.