De fapt, la ce ne reîntoarcem, prin Fritz?

Timișoara are, de azi, primar nou. A plecat Nicolae Robu, a venit Dominic Samuel Fritz. Spus simplu. Și totuși, dincolo de „simplu”, despre ce este vorba, aici?

Nu am văzut atâta bucurie, ca la alegerile ultime, în care Timișoara l-a votat majoritar pe Dominic Fritz, decât la Revoluție sau la cele mai importante competiții sportive câștigate. Și m-am întrebat de ce. La niște alegeri electorale, o astfel de mare bucurie nu poate veni decât în urma unei enorme decepții. Asta și ajunsese Nicolae Robu, în ultimii ani. Trist e că a și plecat fără să înțeleagă de ce au ajuns să-l disprețuiască și să-l urască timișorenii. Oricum, nu mai înțelegea nimic, de multă vreme…

Am mai dat exemplul ăsta, îl iau exact cum l-am publicat în deschiderea unei cărți despre Timișoara verde, distrusă de fostul primar:

„Mai mult, curatorul de la Grădina Botanică Geneva mi-a spus că, la ei, nimeni nu se atinge aiurea de copaci, și că mulți din oraș habar n-au cine e primarul Genevei pentru că, oricine ar ajunge la acest post, nu poate face așa de mult rău încît să ajungă cunoscut celor mulți. Dar că ei îl știu – vine la manifestările lor cu bicicleta. Și nu ar decide niciodată o tăiere aberantă de copaci. Povesteam într-o grădină botanică unde și mica lor cofetărie, cu niște pereți de sticlă, avea cîte un uliu de abțibild lipit pe geam, ca să nu se rănească păsările.”

Am lansat cartea „În anul al doilea ei vor muri” acolo unde fusese o tisă omorâtă de prostia și delăsarea acoliților lui Robu, am lansat-o împreună cu actualul nostru primar, cu scriitorul Daniel Vighi și cu universitarul Florin Lobonț. Dominic Fritz ne-a promis că, de va ieși primar, va avea grijă să nu se mai taie copaci aberant, că va veghea la calitatea aerului, că va fi primarul timișorenilor, nu al grupurilor de interese ale multinaționalelor, fie ele chiar germane. A ajuns primar. Iar acum aștept, printre altele, ca nici un copac să nu mai fie toaletat, în orașul meu, astfel încât în anul al doilea să moară – lucru care a și dat titlul cărții mele.

Dominic Fritz a venit azi la Filarmonica Timișoara pentru a primi drapelul României, ca panglică, peste piept. După o bucurie imensă, năucitoare, de la alegeri, de parcă viața noastră fusese în pericol, înainte.

Fusese?

Eu spun că da.

Eu, născută aici, cu mormintele tatălui și străbunicii aici, în Cimitirul din Calea Șagului, în zona catolică. Eu, scriind de decenii despre minorități – ale cultelor, ale etniilor. Apărând drepturile celui slab, celui lovit, celui puțin. Pentru că îmi aduc aminte ce a fost Banatul. Nu atât de mult, din cauza vârstei – dar aici am deschis ochii, iar ce nu am văzut eu a văzut, aici, tatăl meu, și bunica mea, și străbunica, și cine știe câți alții, nu doar ortodocși, nu doar etnici români. Dar, TOȚI, bănățeni ce mergeau cu o lumânare la cimitir de 1 noiembrie.

Este dorul după acel Banat, după acea Timișoară, ceea ce ne-a făcut să ne bucurăm că scăpăm de Robu. Sub nici o formă nu din cauza locului nașterii lui, ci pentru că a uitat de regulile noastre. De cinstea nemților, de lucrul bine făcut al maghiarilor, de zâmbetul dulce-amar al tradițiilor evreiești, de apriga ospeție a sârbilor, de românii care au învățat de la toți ceilalți de aici, și s-au adăugat la binele comun.

La BINE, nu la călcatul celuilalt pe cap, nu la emfază și distanțare de problemele omului, nu la clici de partid și de famiglii. Nu la lipsa de comunicare, la auto-idolatrie paranoică sau la obtuzitate față de orice e non-self. Spiritul Timișoarei se eroda. Chipul Timișoarei se sluțea. Am ajuns să urăsc orașul meu, să-mi fie rușine cu el, să explic că e fără sens, chiar grețos să primim pista spre capitala culturală a Europei cât timp noi ne subminăm din interior. Dar lucrurile acestea am încrederea că se vor schimba.

Dominic Fritz a venit la Filarmonică, azi, pe bicicletă (mulțumesc colegilor de la Tion că mi-au permis să le folosesc fotografia). E o rușine? Trebuia să apară din ultimul Merțan, și, dacă se poate, și cu ghiul pe mână, însemnul mânărelilor de case din oraș? Nu. Ecuația s-a schimbat. Ne gândim la mediu, la aglomerarea străzilor, la noxe, la pistele de biciclete, la exemplul dat tinerilor, la… un snop de lucruri verzi. Care păliseră sub freza „estompată” a fostului primar…

Consilierii lui Dominic Fritz au jurat, azi, că vor face treabă. Unii pe Biblie, alții nu, dar, toți, pentru binele municipiului Timișoara (fapt, legat de eludarea Bibliei, remarcat de colegul Daniel Dancea). La Arad, deși există consilieri care nu sunt credincioși, ei au jurat pe Biblie. Abia la București câțiva au mers pe varianta fără. Ar fi trebuit ca toată lumea să se declare, cuminte, credincios, și, dacă se poate, și ortodox? Nu. Și nu este despre credință, în sine, aliniatul ăsta. Ci despre a îți asuma ce ești. Am trecut de arsul pe ruguri, și al credincioșilor, și al necredincioșilor. Important e să fii om. Și să te asumi cum ești.

Un personaj dubios, sinistru, actualmente încă șef la Piețe SA în Timișoara, și (tot încă) membru PNL, apropiat al fostului primar, vorbea, zilele trecute, referitor la alegeri, de „importatori de spioni”, de „învingători cu nume de evrei” și de a fi „conduși de homosexuali”. Nu că ar fi vreun bai, aici, în a fi evreu sau homosexual. A fi, însă, homofob și antisemit, este bai. Așa că individului i se așteaptă demisia de onoare, cerută, din ciudate motive, de noul șef al PNL Timiș. Uităm valoarea cuvintelor. De unde, onoare, la ipochimen?…

Și mai e ceva de spus. Azi, după ce Dominic Fritz a ajuns primar, a fost o întâlnire și cu cei din corpul consular de aici. Pentru cei din afara orașului, să știți că Dominic Fritz vorbește foarte bine româna. Acum 15 ani vorbeam cu el engleza, azi mă uimește cu unele cuvinte pe care, în mod cert, puțini dintre cei născuți aici le au „în aplicație”. Cu toate acestea, atunci când a vorbit cu consulul general al Germaniei, adică un diplomat al țării sale natale, primarul nu a vorbit germană ci engleză. Pentru că suntem europeni decenți. Și ne gândim la toți cei din jurul nostru.

Tot de a fi europeni decenți ține și faptul că, aici, avem primar neamț și consilier spaniol, pe Jorge González. Despre Fritz am scris de acum o mie de ani, de când venea în Timișoara și făcea lucruri minunate. Pe González îl știu de mai bine de o mie de ani, de când eram încă studentă și el venise la Universitatea mea să predea spaniolă – apoi s-a căsătorit cu o colegă a mea de facultate, apoi fetița, apoi tot, tot – un spaniol timișorean, Jorge al nostru. Cum și Dominic este un neamț timișorean.

Tot al nostru, de dinainte de alegeri, de după alegeri. Dar cel mai fain mod de a vorbi despre asta vine dintr-o fotografie. Puțin mișcată, puțin neclară, dar aparte prin ce este ea – o captură a consulului onorific al Spaniei, Excelența Sa Jose Miguel Viñals Ariño, un alt prieten al Timișoarei, care a și votat aici, ca orice european stabilit aici, în Timișoara, privind cum conaționalul său ajunge consilier aici, și cum cei doi primari, un fost și un actual, fac schimbul de funcție.

Am observat cum valuri de hulă ale naționalismului devin agitație de furtună, în publicații și pe rețele de socializare. Ceea ce Europa normală aplaudă, la noi, unii încearcă să murdărească. Treaba lor. Noi suntem plaurul de normalitate, care va deveni din ce în ce mai mare. Cândva, și restul României se va lua după noi. Va înțelege. Va crește.

Cam aceasta este însăilătura Timișoarei pe care o redobândim – suntem un loc al alterității, unde celălalt nu e de blamat, venind de altundeva, e de primit și de schimbat informații, fiecare dând ce are mai bun. Un loc în care avem deschiderea de a ne recunoaște cine suntem și cum suntem, respectându-l pe cel de alături. Un loc în care lucrurile se fac având drept contract ferm o strângere de mână sau o promisiune. Un loc în care avem spațiu, toți, de respirat, cât suntem oameni și cât timp nu îi lăsăm pe alții să polueze sau să ne taie copacii. Un spațiu în care ne ascultăm și ne sprijinim. Un loc al valorilor. O elită.

Da, asta sper că va redeveni, acum, Timișoara. Suntem în 30 octombrie 2020. Vor umbla cățeii, de mâine, 31 octombrie, cu covrigi în coadă, prin orașul meu? Nu, dar sunt sigur că nu vor mai fi omorâți pe șest la Danyflor. USR PLUS-ul nu e rupt din cer, nu se vor întâmpla minuni peste noapte. Dar drumul spre minuni s-a pornit. După atâta mizerie și lipsă de aer, a respira simplu, relaxat, A SPERA este o minune.

Sunt lipsuri. Pentru ceremonia de azi s-a comunicat presei o oră, trebuia să aibă loc în o clădire unde fusese covid, nu am considerat că e un loc sigur, am anunțat că merg doar la conferința de presă. Ni se comunicase o anumită oră pentru încheierea ceremoniei, una pentru conferința de presă din primărie – asta, ieri. Azi, brusc, s-a găsit ca nesigur a se folosi Primăria pentru conferința de presă. Filarmonica, însă, nu părea să ridice probleme. Ni s-a spus că se vor face declarații în fața Filarmonicii, după ceremonie. La un om cu aritmetica absolvită, asta înseamnă ora încheierii ceremoniei, din program – dar nu, declarațiile s-au făcut cu mai bine de o oră înainte. Cu toate astea, presei i s-a permis accesul în Primărie.

Toate acestea sunt gafe de strategie și de comunicare. Dar pot fi remediate. Cred că, în momentul acesta, USR PLUS-ul local încă este ca un stup lovit. Lovit de bucuria de a câștiga alegerile. E timpul ca această bucurie browniană să se așeze, și să vedem că lumea se apucă de treabă, conștiincios. Avem așteptări enorme de la voi!

Ramona Băluțescu
(Foto: Petru Cojocaru)