Mă uit la poze vechi. Ca toți egoiștii (sorții) rămași în viață, îmi dau seama că mă gândesc mai întâi la când a fost Daniel Vighi alături de mine, când am fost eu alături de el, în acțiuni. ”Noi”. Totuși, cred că iese cu plus – au fost, mai toate, lucruri legate de civism, de locurile pe care le iubim, de intenții de a schimba ceva în bine, mai repede.
Sigur, găsim pe wikipedia: prozator, eseist, jurnalist, premii, unul dintre fondatorii Societății Timișoara, contribuie la redactarea Proclamației de la Timișoara. Toate, lucruri importante. Dar fiecare din noi decide pentru ce iubește, respectă sau admiră alt om. Și, de regulă, nu o facem pentru ce apare pe wikipedia, de trecem de respect și admirație.
Mie mi-e drag Daniel Vighi pentru că a știut, ca mine, să iubească arbori. Nu mă interesează de vedeți în asta ceva desuet. Pentru mine nu e. Pentru el nu era. Pentru noi contează. Așa că, dincolo de faptul că ne-am intersectat, de acum 30 de ani, la Ziarul Timișoara, și în tot felul de acțiuni civice, am să pomenesc, azi, când Daniel Vighi deja nu mai e printre noi, în ziua de 26 noiembrie 2022, despre ce am iubit noi comun. Ca o lumină pe apă la plecarea sa.
Daniel Vighi a iubit Timișoara, Lipova, Banatul și Crișana, și, dincolo de ele, lucrurile mici (aparent) care le compuneau – câte un monument dintr-un cimitir, câte o fereastră de farmacie veche, o ușă aparte de castel sau un fragment de cale ferată. Pentru că poți să te nutrești și din astfel de bucurii, și scriitorul nostru drag ajunsese la înțelepciunea asta. Dar de aici începea profesorul. Dărnicia lui era nu doar să metabolizeze lucrurile pe care le iubea, în scrieri aparte, ca o arahnidă în colțul ei prăfuit, ci dezvoltase un cult din a explica în jur, din a povesti, din a oferi.
Am fost, cu studenții de la Cercul de Jurnalistică al Casei Studenților din Timișoara, de care mă ocupasem o vreme, într-una din excursiile de prezentare a traseului Oravița-Anina, organizate de Daniel Vighi, și multe din pozele mele de atunci ni-l arată cu o carte în mână, prezentându-ne locuri după care au rămas pagini de literatură și începeau și pagini de amiciție a noastră cu spațiile respective. Fiecare loc cu întâmplări de demult, legat de care se documentase și pe care le inclusese în cărțile sale devenea o păpușă cu fața de porțelan scoasă la mezat, pentru a ajunge și amintirea noastră, prin poveștile și cititul lui, a noastră, a celor care dădeau mai mult. A celor care aveau materie să dea, secondându-l.
Mi-a fost drag de el și când a venit, în 2008, să contribuie cu prezența și vorbele lui la consolidarea unui front de sprijin pentru apărarea mitropolitului Nicolae Corneanu, ce urma să fie judecat pentru că se împărtășise la greco-catolici. Daniel Vighi mi-a răspuns invitației și a vorbit și el despre un „aggiornamento al binelui”, pe care ni-l dorim, în Banat.
Dar cel mai aproape l-am simțit atunci când mi-a povestit, la telefon, despre „salcia lui”, când l-am invitat să vorbească la lansarea uneia din cărțile mele, „În anul al doilea ei vor muri”, alături de prof. Florin Lobonț și de, pe atunci, candidatul pentru primăria Timișoarei, acum primar, Dominic Fritz. I-am spus că titlul vine de la masacrarea copacilor din oraș, din timpul perioadei Robu, pentru că amicii mei, arhitecți peisagiști, mi-au spus că unele tăieri „de corecție” se fac în așa fel încât arborele respectiv o mai duce un singur an, apoi moare. Și strânsesem multă atenție pentru ființele de lângă noi, nedreptățite, în cartea aceea, și m-aș fi bucurat ca Daniel Vighi, cunoscut activist civic, să fie lângă noi.
I-am spus atunci și că vreau să fac lansarea la trunchiul uscat al unei tise din Parcul Botanic din Timișoara, pe care o aveam și pe copertă, pentru că acel arbore era încă o dovadă a ipocriziei edililor de atunci – mutat cu mare tam-tam, de unde încurca, cu emfază de ecologism, era clar că, deși arbore ocrotit, el nu va supraviețui. Ceea ce s-a adeverit. Tisa uscată a mai rămas vreo doi ani în picioare, exact până când am anunțat că vreau să-mi fac lansarea cărții acolo. Atunci, brusc, a dispărut. De pe o zi pe alta. Așa că am făcut lansarea la un ciot de copac.
Și cu participarea profesorului, jurnalistului și colegului Daniel Vighi, care, auzind de povestea tisei, mi-a spus, înainte de a-și confirma participarea: „Să știi că și eu am iubit mult o salcie, de pe Porumbescu, de lângă Cinema Victoria – dacă ai ști ce fain se jucau vrăbiile prin ea… Vin!”
Îmi spunea un prieten mai recent că oamenii rareori înțeleg că poți să iubești un copac, când i-am povestit de o altă tăiere, ce mi-a dat viața peste cap. Dar atunci, la trunchiul retezat pe fugă al fostei tise, ca un act de protest față de ce se întâmpla în oraș, cred că ne-am strâns, alături de Vighi, Lobonț și Fritz, oameni cărora ne păsa de Timișoara Verde. Păcat, desigur, că Fritz ne-a mințit în ce ne-a promis atunci. Au rămas ceilalți, pe care încă îi cred capabili să iubească arbori, așa cum Nichita Stănescu l-a iubit pe plopul Gică, de la fereastra lui… Cadre didactice universitare, scriitori, activiști de mediu, medici, jurnaliști, studenți – prieteni și colaboratori ai noștri, preocupați de încă un strat de locuire al orașului, de Timișoara ființelor secundare. Care există. Și contează.
Îmi pare rău că a venit așa curând vremea să mergem mai departe fără Daniel Vighi, cel care, acum o zi, devenea cetățean de onoare al Timișoarei – și pentru asta îl îmbrățișez iar pe prietenul lui, al nostru, E.S. prof. Vasile Popovici. Dar vom merge mai departe. Ceva mai triști. Unele lucruri se întâmplă târziu și aproape în singurătate.
Condoleanțe familiei. Și o stare, din partea pomenitului alt iubitor de copaci, Nichita Stănescu:
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Ramona Băluțescu
Foto: Constantin Duma & Ramona Băluțescu
