Anton Kovacs January 12, 2020

 

Portarul sări să deschidă poarta pentru mașini după care luă poziția de drepți.

– Să trăiți, tovarășu’ inginer!

Dacia roșie a inginerului ieși maiestuos pe poarta fabricii. Avea botul ridicat de parcă era o rachetă gata să fie lansată în spațiu.

Dacă cineva s-ar fi uitat în portbagaj, ar fi găsit explicația: în acesta era un imens lanț din inox lung de 300 de metri și greu de peste 150 de kilograme.

Peste 1 minut ieșeam și eu pe poartă.

Procedura clasică era ca fiecare angajat care ieșea pe poartă să fie percheziționat pentru ca nu cumva undeva în buzunare sau înfășurat pe corp să aibă ascuns vreun metru din acea pânză minunată care în limbajul tehnic se numea “crețișor” și în limbajul străzii se numea “in topit”.

Portarul bărbat pipăia bărbații, portarul femeie pipăia femeile.

În mâinile întinse lateral pe timpul percheziției aveam câte un suport pentru boxe, tot din inox, la care muncisem vreo două săptămâni. Niște chestii înalte de vreun metru și jumătate, având în partea de jos un trepied.

Totul era în regulă, Nimeni nu era interesat de suporturile acelea, doar pânza aia subțire trebuia păzită.

 

 

 

Asta era tehnica, fiecare pleca de la serviciu cu ceva, dar important era să nu furi lucruri care au o legătură directă cu producția întreprinderii respective

Nu furai , de exemplu, vopsea de la Azur că te prindeau ăia și te condamnau la locul de muncă. Dar în fiecare zi o mulțime de muncitori ieșeau pe poarta Atelierelor Centrale ale IJTTL (actualul STPT) având într-o plasă 1-2 kg de vopsea. Sau un kg de cuie. Sau altceva.

Nu avea portarul nici o treabă cu vopseaua, el căuta contacte de argint, fiecare tramvai Timiș 2 avea nu mai puțin de 100 de contacte din argint industrial de înaltă puritate, fiecare din acestea având greutatea de vreo 10 grame.

Nimeni nu fura argint de la tramvaie, argintul se fura de la macaralele de pe șantierele patriei.

Totuși, dacă erai prins cu argint industrial, era destul de grav.

Țin minte că la începutul anilor ‘80 citeam într-un ziar despre un domn, DL, mare proprietar de imobiliare și hoteluri după Revoluție, care a fost prins în timp ce încerca să plaseze unui sârb 158 Kg contacte din argint în schimbul a 5.8 Kg aur.

A fost aspru înfierat pe nu mai puțin de două pagini de ziar central, i-a fost descrisă casa cu piscină de pe strada Dorobanților, tablourile din garaj, gresia din curte.

Se spunea că a fost condamnat la 8 ani de închisoare, “să se învețe minte bandiții că nu pot fura munca poporului”.

După trei săptămâni l-am văzut în talcioc.

Merita să fie scos la aer curat, așa cum am aflat după Revoluție, DL era unul din cei mai cinstiți cetățeni ai țării.

Cândva, pe la mijlocul anilor ‘80, în timp ce ar fi trebuit să fie încă în pușcarie, tot el, în timp ce se plimba pe pasarela de la Gara de Est, care era chiar în fața casei sale, a văzut cum cineva aruncă de pe fereastra unui vagon, un pachet.

Curios, la fel cum ar fi făcut oricare din noi, s-a dus să vadă ce e în pachetul ăla.

Și ce să vezi, erau acolo tot felul de aururi, cercei, verighete, lănțișoare, vreo două kilograme.

Nici nu a mai trecut pe acasă, așa cum era, în pijama și papuci s-a dus direct pe Leontin Sălăjan, la Miliție, și a predat aurul celor de acolo.

Cu totul întâmplător imediat după aceea unul din colegii domnului DL a primit un pașaport și a plecat din țară.

Chestia asta s-a repetat de încă câteva ori, el găsea pachete aruncate în care erau kilograme de aur sau valută, întotdeauna le preda, ăia dădeau drumul câte unui cetățean să plece “dincolo”.

 

 

 

Copiii învățau de mici cum să se descurce

Când am mers eu în clasa I-a, în 1965, lucrurile nu luaseră încă amploarea de mai târziu.

Ne-a întrebat învățătoarea ce e tata, ce e mama, tâmplar, e bine, ia spune-i la tata să facă un băț pentru arătat la tablă, rupea doamna Popa câte două bețe pe săptămână pe spatele nostru (sărut mâinile doamnă Popa Stela, indiferent unde vă aflați). Sau au avut nevoie, acolo la Generală 9, în Blașcovici, să repare gardul din fundul curții, le-a adus tatăl meu vitreg care lucra la CFR un camion de traverse uzate, numai bune pentru stâlpi de gard. Un alt tată vopsea anual tablele din cele patru săli de clasă, alții poate contribuiau în alt mod.

Dar mai târziu lucrurile se schimbaseră.

Îmi povestea colega mea că la mijlocul anilor ‘70, când s-a înscris ea la școală în clasa I-a, mai în centru, că acolo locuia, pe formularul de înscriere era o rubrică cu profesia părinților.

Ea săraca avea mama profesoară de matematică și tatăl maior de radiocomunicații.

Când au început să se bată învățătorii pe elevii bazați, copii de măcelari, aprozariști, instalatori sau de ingineri șefi și directori în diferitele fabrici care produceau bunuri de larg consum, și au văzut dosarul ei s-or fi gândit “și asta e o pârlită ca și noi”.

Citește și:  Dacă aș fi președintele

Rezultatul a fost că s-a trezit în prima zi de școală că nu a fost repartizată în nici o clasă, a trebuit să se ducă mama ei să le arate ălora obrazul.

Îmi povestea altcineva a cărui mamă a fost profesoară la un liceu din oraș că de 8 martie, pe la 10 prima dată și pe la prânz două oară, mergea la școala unde lucra maică-sa să ia florile pe care acestea le primise de la elevi.

După aceea mergea și le revindea unei florărese, la preț redus, cred că era un aranjament între profesoare și florărese. Că de ce să se usuce degeaba dacă se poate scoate un ban pe ele.

Erau și acolo mici ciupeli, că nu trăiau nici dascălii doar cu aer și citind James Joyce, profesorii și învățătorii își mai duceau copiii proprii în excursiile în care mergeau cu elevii, că unde sunt 25 mai merge încă unul, mai primeau și câte un cadou frumos de la un elev cu părinți bazați, mai un serviciu de la un părinte, nici ei nu mureau de foame.

Țineți minte schema aceea de radio din manualul de fizică de clasa a VIII-a?

Atât lecția asta cât și mii de articole în revistele Tehnium sau Racheta Cutezătorilor se terminau cu “pentru audiție se va folosi o cască telefonică” sau “o pereche de căști de 2000 de ohmi”.

În condițiile în care în comerțul socialist nu exista nici un magazin unde să se vândă căști telefonice și nici părinții celor foarte puțini care aveau un telefon în casă nu-și lăsau copiii să le demonteze, vă las pe voi să ghiciți de unde proveneau căștile pe care le folosea aproape orice puștan din această țară. Da, ați ghicit, din nenumăratele telefoane publice cărora li se furase receptorul.

 

 

Nu că nu găseai căști telefonice, nu găseai în comerț nici cositor sau fludor, nici aracet sau prenadez. Singurele lipiciuri care se găseau erau pelicanolul, dar acela era pentru hârtie, și lipinolul, dar ăsta nu se usca.

Așa că toate lucrurile care nu se găseau în comerț trebuiau furate de acolo unde se găseau, din fabrici și uzine.

 

 

 

Toată lumea fura

Țesătoarea de la UTT băga 3-4 metri de crețișor din acela foarte subțire în sticla de lapte pe care o primea de la fabrică pentru că lucra în mediu nociv.

Muncitoarea de la Filty ieșea pe poartă cu un litru de adeziv. Tâmplarul de la revizia de vagoane CFR făcea la serviciu rame pentru tablouri.

Amintiți-vă de nenumăratele antene de pe blocurile din Timișoara.

Antene Yagi mari, montate cu elemenți în plan orizontal, pentru VHF, de regulă Beograd 1. Altele cu elemenți mai puțini, dar mult mai lungi pentru UUS, banda 88-108 MHz.

Altele, tot Yagi, dar mai scurte și cu elemenți mai mititei pentru banda UHF.

Tot pentru UHF se foloseau și antene panou, cu dipolul în formă de romb.

Două antene Yagi, legate împreună, cu elemenți în plan vertical, pentru Budapesta.

Nenumărate modele de antene montate pe nenumărate catarge din țeavă de 1-½”-2”-2-½”.

La sfârșitul anilor ‘80 începuseră să se găsească antene Yagi în comerț, dar în schimb nu se găsea țeava din care să îți faci catarg.

Efectiv nu puteai să cumperi țeavă din comerțul socialist.

Nu găseai să cumperi nici măcar șuruburi de 3 mm, nici țeavă din cupru sau aluminiu pentru elemenți, nici țeava din care să faci corpul antenei, nu găseai nimic.

Și totuși fiecare familie din Timișoara avea pe acoperișul blocului cel puțin 2-3 antene de televiziune, toate, fără excepție, montate pe țeavă furată de undeva.

 

 

Sau balcoanele.

Balcoanele nu erau închise din construcție, să-ți faci tu cameră sau depozit de murături în ele, ci au fost concepute ca niște loje din care oamenii muncii stau la aer și se uită la frumusețile patriei…

 

 

De aceea primul lucru pe care îl făceai când primeai un apartament era să îți închizi balconul.

Cu fier cornier, cu rame din lemn în care culisa sticla geamului, cu sticla montată gospodărește în cheder de cauciuc, dacă lucrai la vreo întreprindere care avea o autobază. Existau nenumărate modele.

 

 

Bineînțeles că în comerțul socialist nu găseai fier cornier pentru închis balcoanele, acesta era furat din întreprinderile socialiste.

La fel se întâmpla și cu sudorul, acesta lua un aparat de sudură de la locul de muncă, lua și electrozii tot de acolo pentru că pe atunci nu exista Dedeman să vândă electrozi, și treaba se rezolva.

Peste două milioane de balcoane din România au fost închise cu materiale furate și muncă la negru.

Milioane de garduri metalice și porți din metal au fost confecționate în același fel.

 

 

 

Dacă astăzi îl întrebi pe meseriașul de atunci cum se descurca, îți va spune „munceam, veneam de la serviciu și făceam mobilă de bucătărie pentru oameni”

Da, venea tâmplarul de la serviciu și avea pe bicicletă toate componentele necesare pentru mobila de bucătărie, iar odată ajuns acasă nu trebuia decât să le asambleze ca pe un lego după care le vindea la clienți. Și clienți se găseau, pentru că în comerțul socialist nu prea se vindea mobilă care să încapă în micile bucătării ale apartamentelor de bloc.

Citește și:  Cum ar trebui să fie amenajat orașul – Episodul 5. Piața Nicolae Bălcescu

Vecinul de la parter împușca bolțuri, 5 lei bucata.

Cu pistolul, bolțurile și cartușele de la serviciu.

Vecinul de la etajul 1 repara instalații sanitare. Cu niplurile, țevile de plumb, câlții și bateriile aduse de la serviciu.

Vecinul de la etajul 2 tâmplărea. Vecinul de la etajul 3 suda. Cel de la etajul 4 zugrăvea.

Eu reparam radiouri, casetofoane și televizoare, e adevărat că nu furam piesele de schimb pentru că nu aveam de unde, dar nici nu mi-am pus vreodată problema plății unui impozit sau ceva asemănător. Cred că nici nu se putea face așa ceva.

În perioada Crăciunului în toate atelierele patriei începea producția de suporți pentru brazi.

Tâmplarul făcea suporți din lemn, de la o simplă cruce cu o gaură în mijloc până la opere de artă complicate care necesitau zeci de zile de sculptură, intarsii, finisaje cu lacuri scumpe aduse de peste mări și țări.

Forjorul la rândul său își dovedea măiestria confecționând suporturi complicate din fier forjat, adevărate bijuterii filigranate care puteau fi folosite ulterior pe post de mandala.

Nici strungarul nu se lăsa mai prejos, pornind de la un bloc de bronz cu greutatea de câteva zeci de kilograme ajungea să confecționeze un suport cu un nivel de finisare atât de ridicat încât ar fi putut fi folosit pe post de oglindă a unui telescop astronomic.

Toți aceștia aveau de fapt acasă un suport, cel confecționat anul trecut, dar nu simțeai spiritul crăciunului dacă în luna decembrie nu îți făceai și tu barem un suport de brad la fabrică.

 

 

După Anul Nou se revenea la producția obișnuită, strungarul strunjea șurubul melcat și piulița aferentă, turnătorul turna corpul, frezorul freza coada de rândunică și fălcile, în final rezultând menghinele de 50-100-200 de mm pe care muncitorii le foloseau în atelierul propriu sau le vindeau cunoștințelor. Sau se făceau diferite modele de sfeșnice pentru lumânări, cupe din bronz și alte asemenea lucruri fără nici o utilitate.

La un moment dat am fost acasă la unul din foștii mei colegi de serviciu de la IJTL, chiar la cel pe mâna căruia fusesem dat în calitate de proaspăt ucenic.

Avea omul ăsta într-o anexă din fundul curții un strung și o mașină de găurit de banc, le furase piesă cu piesă dintr-o magazie de la sediul de pe Leontin Sălăjan unde erau depozitate piesele mașinilor mai vechi și le adusese acasă cu plasa.

În general oamenii aveau așteptări mici de la viață și nu furau neapărat din lăcomie, să își strângă bani pentru a merge vara în concediu la Dubai.

Dar uneori erau nevoiți să fure.

La un moment dat a început să nu mai fie căldură și apă caldă.

Apa caldă dă-o încolo, că nu moare nimeni dacă nu se spală.

Dar tovarășul inginer de la scara vecină avea 4 copii mititei care nu puteau sta în frigul de 12 grade cât aveam și eu și el în apartament.

Așa că omul și-a instalat o sobă de motorină în dormitor, a scos hornul pe fațada blocului și în fiecare seară venea acasă cu un bidonaș în care erau vreo 6 litri de motorină pe care o folosea pentru încălzirea locuinței. Motorina i-o dădeau mecanicii de utilaje de pe șantier, că nu era mare lucru 6 litri în fiecare zi. Singura problemă era că zeci sau sute de mii de apartamente erau încălzite în acest fel, aduceți-vă aminte de dârele de fum care se vedeau pe fațadele blocurilor înainte ca acestea să fie izolate.

 

 

Și cei care lucrau într-un birou șterpeleau câte ceva. De exemplu pixuri și liniare.

Existau unele întreprinderi, puține, unde exista deja câte un calculator și o imprimantă.

Făceau băieții și fetele alea bioritmuri la 5 lei bucata, tot un fel de furt și ăsta.

Dactilografele aveau și ele întotdeauna ceva de scris, ba formulare din acelea pe care dacă le împărțeai la 5 persoane aveai șansa ca la un moment dat să primești 32768 de lei prin poștă (chiar a funcționat schema aia Ponzi o vreme), ba rugăciuni pentru sufletele naive, alții doreau să își vadă poeziile scrise la mașină…

La xerox era mai greu că acolo de obicei se intra împreună cu securistul întreprinderii, dar tot mai scăpa câte o carte xeroxată. Sau, făcea un cetățean din Iugoslavia niște calendare cu previziuni meteo, pe câte un an. Chestiile alea se multiplicau la xerox și puteai să le cumperi cu câțiva lei.

Și dacă nu era altceva, un teanc de hârtie de scris, să deseneze copilul pe ea, tot se găsea.

Se fura timp.

Liliana, tânără ingineră care muncea într-un birou, pornea pe la 10, după ce terminase de povestit cu colegii despre ultimul episod din Dinasty, să vadă ce se dă. O lua din magazin în magazin, pornind din Mehala, de la ultima stație a troleibuzului, până în centru.

Citește și:  Este permisă parcarea pe trotuar sau nu? Mic ghid pentru uzul autorităților

Poate se dădeau scobitori la Splendid, sau pui la alimentara aflată mai sus, tot pe Gheorghe Lazăr dar pe stânga, sau șervețele la 1 Mai. Căuta cel mai apropiat telefon, suna la birou și toți cei 7 Tesa plecau la cumpărături.

 

 

Doctorii erau ca și acum, că nu putea să aibă nimeni și mașină, apartament mare în centru, video și vacanță de iarnă la Zakopane sau la fiecare doi ani în țările frățești dintr-o leafă de vreo 2500 de lei, cât lua un medic cu o oarecare vechime pe atunci

Așa că plicul era plic. Pe atunci însă existau și alternative ieftine pentru lucrurile mai simple, Kentul, cafeaua Alvorada, sau chiar săpunul Fa sau Amo.

Rețineți, în anii ăia pe care mulți îi laudă se dădea șpagă săpun.

Primeai săpunul și îl puneai în dulap, între rufe, ca să miroasă frumos.

Și să nu vă închipuiți că marele profesor medic refuza calupul ăla de brânză care a împuțit tot Ascarul, orice era mâncare era bun, dacă nu o mânca el o dădea altcuiva care îi făcea la rândul său un serviciu.

Vă mai aduceți aminte de ăia de la Reflector care interogau cu o intonație de procuror oamenii care la ora 10 erau în cafenea și nu în uzină?

Erau ziariștii ăștia ceva de groază, umbla zvonul că dacă nu te comportai cum trebuie te pictau de ajungeai direct la procuratură. Imaginați-vă cum era când mai aveai și câte un mort în dulap.

– Mâine vine Ziaristul de la ziar, aveți grijă să fiți pregătiți să nu avem necazuri, am fost anunțati prin stația de emisie recepție de către directorul tehnic…

Tot șantierul a intrat în priză, cred că a fost măturat până și peronul gării din Giulvăz, care era chiar lângă noi.

A venit omul ăla, Ziaristul, împreună cu încă cineva, a făcut vreo 3-4 poze unui siloz de ciment după care a fost invitat să viziteze minunata organizare de șantier, birourile, că munca se făcea în altă parte, în câmp, dar acolo era noroi și nu mergeau ziariștii în noroaie.

În final a fost invitat într-un birou unde fusese amenajată camera de protocol, „să luăm ceva, că poate v-ați anemiat de prea multă muncă”.

Cârnați, lebewurst, șunci și slănini așteptau aranjate frumos pe tăvi, toate decorate artistic cu tot felul de pătrunjeluri, ouă umplute și decorate cu motive naționale din maioneză și cu rondele decupate artistic din ardei Capia. Coniac fabricat la Solventul sau spirtoase importate prin intermediul sârbilor care făceau mic trafic. Murături pregătite de doamna C, care fusese special angajată pe șantier să pună murături. Îi făcuseră și o pivniță să aibă unde să le țină.

În fundul curții niște muncitori scoși din producție învârteau la o oaie înfiptă într-un fier beton fixat deasupra unui foc din panouri de cofraj.

Corpul de balet format din tinere absolvente ale liceului Agroindustrial angajate pe post de contabile sau secretare asigura partea artistică, se plimbau și ele pe acolo în fustițe mini și se hlizeau cu gherțoii ăia să nu fie viața chiar atât de gri.

Mai târziu au venit niște muzicanți de la Ciavoș să le cânte Jelem Jelem și alte perle ale folclorului din țara vecină și prietenă, iar momentul culminant a avut loc când contabila T., o doamnă venită de pe la Constanța și care avea vreo 120 de Kg, după ce s-a făcut praștie a început să bată geamparalele pe masă ridicându-și poalele în cap.

În următoarea zi, Pilu, un muncitor bătrân de pe lângă Beiuș, mare consumator de alcool sanitar trecut prin pâine neagră, îmi spunea:

– Eu am trăit toată viața pe șantiere, dar așa ceva încă nu am văzut.

Domnii ziariști de la Timișoara au plecat spre dimineață în timp ce corul format din personalul TESA al șantierului le ura toate cele bune, sărutări de mâini domniței și nu uitați să ne mai vizitați din când în când, mașina fiind condusă de un șofer de încredere, absolvent de liceu cu diplomă de bacalaureat, care nu avusese voie să pună alcool în gură în ultimele 48 de ore.

Nici nu vă imaginați câte produse alimentare pot să încapă într-o Dacie de ziarist, și în portbagaj, și în brațele pasagerilor, și în spațiul pentru picioare, și saci legați pe acoperiș. Nimic nu au refuzat ziariștii ăia.

Mai târziu urma să meargă acasă la ei și un camion cu câte ceva de ale gurii, doamna fusese anunțată că o să vină niște băieți, să le deschidă garajul, știu ei ce au de făcut.

Astea erau ciupelile mărunte care erau tolerate de către sistem.

Nu cred că cineva a fost întrebat vreodată cu ce materiale și-a făcut antena de sârbi sau cum și-a închis balconul.

Însă mai erau și furturile netolerate. dar practicate pe scară largă.

Despre acestea ne vom aduce aminte în episodul viitor.

 

 


Editorial realizat cu sprijinul Info KAM Technologies


 

1 thought on “Cum se „descurcau” românii înainte de Revoluție – Episodul 1

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*