Cum ne-am ales cu numele de familie pe care le avem?

Numele de familie al bunicului meu dinspre mamă era Lux.

Căutând am aflat că prima persoană cu acest nume înscrisă într-un document a fost Hans Lux, un bărbat care s-a născut în 1484 și a trăit în Geislingen, un orășel aflat aproape de frontierele cu Elveția și Lichtenstein la sud, Franța la vest și Luxemburg la nord-vest.

Nici Belgia nu este departe. E frumos acolo.

Probabil prenumele tatălui său  era Lukas, care la rândul său însemna “fiul lui Laux”.

De la Lukas la Lux tranziția a fost simplă, cele două nume se aud la fel și poate cel care l-a înscris a fost un cunoscător de latină glumeț care a vrut să facă un joc de cuvinte.

Până la începutul secolului XX în țările nordice exista regula ca numele de familie să fie format din prenumele tatălui la care se adaugă sufixul “son”, fiul lui.

La fete se adaugă sufixul “dotter”, fiica lui.

De exemplu, dacă eu aș avea un băiat, acesta ar avea numele de familie “Anton” la care adăugându-se “son” obținem “Antonson”, iar dacă aș avea o fată, numele de familie al acesteia ar fi “Antondotter”.

Vă puteți imagina ce nebunie era când oamenii ăștia se înregistrau la hotel, tatăl are numele de familie Andreison, pentru că pe tatăl său îl chemase Andrei, mama are numele de familie Dragoșdotter pentru că pe tatăl ei îl chemase Dragoș, fiul are numele de familie Antonson, iar fiica Antondotter.

Abia după 1900 s-a impus renunțarea la această tradiție, astfel încât numele de familie să nu se mai schimbe la fiecare nouă generație.

Pe la mijlocul secolului 19 tot acolo a apărut obiceiul numelor de familie “ornamentale”, acestea incluzând una sau mai multe caracteristici ale locului în care persoana respectivă s-a născut, de exemplu Bergman, omul de la munte, munteanul, Holmberg, muntele de pe insulă.

Numele ornamentale nu trebuia să fie legate neapărat de un loc, dar întotdeauna erau unul sau mai multe cuvinte legate care însemnau ceva.

De exemplu, bunica mea dinspre mamă avea și ea un nume de familie “ornamental”, “Sonntag”, Duminică. Citeam despre un bărbat al cărui nume era “Einstein”, de la Ein Stein – O piatră, altul se numea “Freud” de la Freude – plăcere.

În alte familii numele a fost stabilit în funcție de ocupația pe care o avea capul familiei, Smith (fierar), Tailor (croitor), Kovacs (fierar, potcovar) etc.

Deoarece inițial oamenii trăiau în colectivități restrânse, de câteva zeci de oameni care se cunoșteau între ei, numele de familie care să constituie un identificator suplimentar al unei persoane nu era necesar.

Ulterior, pe măsură ce au apărut orașele și numărul locuitorilor din așezările omenești a crescut, a apărut și necesitatea folosirii a ceva care să identifice suplimentar o persoană.

– Spune mă, care o fost?

– Ion

– Care Ion, ăla din deal sau ăla din vale?

Dacă în vestul Europei, în unele locuri numele de familie existau deja în urmă cu o mie de ani, în Moldova și în Muntenia obligativitatea acestora avea să apară mult mai târziu, după instaurarea de către autoritățile imperiale rusești a Regulamentului Organic (Органический регламент), în 1831-1832.

Existau în acea perioadă și la noi oameni care aveau nume de familie, dar aceștia erau în marea lor majoritate veniți din alte părți.

Medicii domnitorilor erau, de exemplu, venețieni, pentru că în Țările Române nu exista un loc unde cineva să poată învăța medicina, secretarii domnilor români erau și ei străini cunoscători de limba latină, lingua franca acelor vremuri, meșteșugarii erau de origine germană sau maghiară, maghiarii se ocupau și cu agricultura, comercianții erau în majoritate, dar nu numai, evrei, aveam aici tătari, turci, ruși, sârbi, bulgari, francezi, polonezi, trăsurile bune erau făcute de niște austrieci…

Povestea un diplomat că atunci când a ajuns în toiul nopții la curtea lui Ștefan Cel Mare, primele cuvinte pe care le-a auzit au fost ale străjii care a strigat în germană, “wer ist da” (cine este acolo).

Până și femeia aceea care a fost pictată de către Constantin Daniel Rosenthal (alt nume pur românesc) pentru a simboliza România era, de fapt, o englezoaică care se numea Mary Grant.

Principiile după care au fost alese sau atribuite la noi numele de familie au fost aceleași ca în restul Europei, patronimul, eventual cu un sufix, Vasile-Vasiliu, Ion-Ionescu, matronimul, de exemplu Atudorei, Amariei.

– Al cui ești tu puțoi, îl întrebă funcționarul, de obicei un popă semianalfabet, pe copil?

– A Ioanei.

Așa cum s-a auzit așa l-a trecut în catastif și Aioanei a rămas și peste două sute de ani.

Alte nume de familie au fost atribuite în funcție de ocupația unuia din membrii familiei, Popa, Croitoru, Fieraru, Văcaru, Ciobanu, Funar sau Funeriu, cel care fabrică frânghii-funii, Amotostivuitoriței etc.

În funcție de locul de origine, Ardeleanu, Moldoveanu, Olteanu, Bănățeanu, Munteanu, Câmpeanu;

În funcție de categoria socială din care făcea parte, de exemplu Robu.

Sau în funcție de anumite caracteristici fizice, Chioru, Șchiopu sau chiar Sulea.

În condițiile în care o mare parte a populației avea nume care nu sunau foarte românește, multe familii  și-au românizat numele, fie silit, fie pentru a obține anumite avantaje.

De exemplu Csorba a devenit Ciorbea, Kiss – Chiș, Kopasz – Copos sau Coposu, Dezső – Dejeu, Labancz – Lobonț, Rácz – Rațiu, Kovacs – Covaci sau Covaciu, Vöröss – Vereș etc.

Eram în clasa a VIII-a când profesorul de muzică, al cărui nume din păcate l-am uitat, ne-a povestit că cei cu “escu” în capăt sunt în marea lor majoritate imigranți dinspre sud care și-au românizat numele.

Și la noi a existat și există încă moda numelor “ornamentale”, de exemplu Ioan Alexandru Brătescu VOINEȘTI, Ioan ARDEAL Eremia, Nicolae Stroescu-STÎNIȘOARĂ, Drăgan-George BASARABĂ, Ion Sulea GORJ sau chiar Cristian Popescu PIEDONE.

***

În final, pentru că în ultimele zile auzim despre tot felul de personaje care își declară sus și tare românismul pur, sugerând că cei care au un nume care nu are rezonanță românească sunt un fel de cetățeni de categoria a II-a sau chiar trădători de țară, hai să le urmăm exemplul și să le căutăm nod în papură pornind de la numele de familie pe care îl au.

O să luăm ca exemplu o doamnă care este șefa cretinilor care au postat mesajele de mai sus.

În primul rând, ar trebui să căutăm originea numelui “Dăncilă”.

Nimic nu este sigur, dar există o probabilitate foarte mare ca acest nume de familie să fie un patronim care provine de la prenumele Danko, Данко în sârbă, “Fiul Lui Daniel”, un prenume destul de răspândit dincolo de Dunăre.

S-a întâmplat la fel ca în cazurile Ion – Ionescu sau Gheorghe – Georgescu, tranziția de la forma inițială a fost probabil Danko, s-a trecut la Danco și ulterior a devenit numele romanizat Dancilo – Dăncilă, numele familiei condusă de acel Danco.

Probabil că doamna asta e la fel de româncă ca un alt mare român care, la fel ca ea, defila cu Biserica Ortodoxă în frunte, un oarecare Corneliu Zelinsky care a devenit Corneliu Zelea, iar pentru a-și accentua românismul și-a mai adăugat și un nume ornamental, devenind astfel Corneliu Zelea Codreanu și s-a apucat să-i atârne în cârligele măcelăriilor pe cei care nu erau destul de români.

Am fost curios să văd cât de răspândit este pe teritoriul României numele de “Dăncilă” în comparație cu al meu, eu fiind o corcitură internațională de german, sârb și posibil evreu cu originea într-un loc care este intersecția a nu mai puțin de 6 țări.

Se pare că, în ciuda faptului că nu am mai luat în calcul și alte variante ale numelui, Covaci, Covaciu etc, pot avea pretenția că sunt mult mai român decât o Dăncilă oarecare al cărui nume pare că este o simplă întâmplare în România.

Exact la fel se întâmplă și în cazul altui cetățean cu nume unguresc pe care îl cheamă Barna (tradus înseamnă Maro, Brun) al cărui nume este mult mai răspândit în România, deci mult mai românesc, decât al doamnei care se consideră româncă verde.

De fapt, aceste lucruri nu au nicio importanță.

Pentru a nu deveni ridicoli, trebuie, însă, să știm că așa cum nu există germani, unguri, italieni, englezi sau americani verzi, nu există nici români verzi și nici nume de familie pur românești decât în mințile unor lepădături care în lipsă de alte realizări se laudă cu o origine etnică pură inexistentă.

Cu toții suntem niște venituri, fie că unii din noi suntem urmașii celților, hunilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor, khazarilor, mongolilor și slavilor care au trecut pe aici, sau urmașii ciobanilor care au venit în urmă cu câteva sute de ani căutând la nordul Dunării iarbă mai verde decât cea din sud, a civililor care veneau în urma armatelor, de multe ori depășind numărul militarilor, a celor care au plecat de foame din vestul Europei și au venit aici unde și-au făcut un rost sau a celor care migrează de mii de ani pornind din Asia Centrală, “Izvorul Popoarelor” și mergând mereu spre vest.