Știi cum e să ai în mâini un pui de pasăre, care suferă din toate încheieturile lui firave, și se agață, încă se agață de viață, privindu-te nici măcar cu putere să fie speriat, poate cu un licăr de speranță, făcându-și partea lui, respirând anevoios, în timp ce tu încerci, încă, el, respirând? Nu, Rodica, nu o să trec de promisiunile pe care ni le-am făcut, atunci când tu ai intrat în tabăra trădătoare a USR, de unde primarul nostru, Dominic Fritz, promisese că nu va mai muri aiurea vreo ființă în orașul ăsta, și ne-a mințit, promisiuni prin care ne ziceam că nu vom folosi chestiile personale pe care le știm. Uite, doar lucruri publice: minciuna voastră, strădaniile noastre, votul vostru de azi. Și, undeva între ele, o cantitate neînsemnată pentru voi, un univers întreg pentru noi, cei rămași în barca asta, a celor păsători. Un pui de pasăre.
Vine soția unui fost colaborator al vostru cu un pui de porumbel sfârtecat. Fost, pentru că ei nu vor mai vota niciodată cu USR-ul, așa cum nici eu și nici alți prieteni de nădejde ai mei, nu giruete, nu o vom mai face. Sfârtecat, la nici trei săptămâni de viață, pentru că a căzut din cuib, undeva rău, și i s-a rupt gușa în două locuri, și o zonă mare și vascularizată spre gât. A pierdut mult sânge, respiră foarte greu, e lovit urât la un picioruș, nu își mai poate ține drept căpșorul încă acoperit cu fire galbene. E pe moarte. Îl sun pe X (nu îl cheamă X, e unul din veterinarii cu care m-am sfătuit legat de mizeria pe care ne-ați adus-o în vieți și pe care o veți vota azi în Consiliul Local Timișoara, și despre care am scris aici, îi dau o inițială improbabilă ca să nu-l stresez mai mult, mi-a spus că acum vă crede capabili de orice, că îi e frică să depindă de astfel de nenorociți, și de aceea nu l-am putut cita nici la celălalt articol – încă are, uneori, avize de luat de la oameni ce țin de voi, și e grețos să îl văd că îi e frică. Dar am ajuns să-l înțeleg).
Ne vedem repede, cazul e extrem de complicat și de în coadă de pește, dar încercăm să ajutăm. E un om pe care l-am mai văzut făcând chirurgie pe cazuri extrem de aparte, l-am mai văzut cum, când eu nu știu ce să fac, ca încă o viață mică să mai aibă un loc, o vreme, aici, lângă noi, intervine. Fără să mai conteze ce oră e din zi sau din noapte, sau dacă dincolo de noi cade Guvernul sau ne bat la geam marțienii. Pentru el contează și viețile mici. Alea, de care vreți voi să scăpați, pentru că îi deranjează la gheșeft pe unii din prietenii voștri mai apropiați, cum aud în oraș. Pentru voi, viețile mici sunt un gunoi de care trebuie să se scape. Pentru noi… pentru mulți pe care acum îi disprețuiți, și de care v-ați îndepărtat, sunt… vieți. Care merită efortul de a ajuta.
Mă știu cu X de mulți ani, are cheia de la casa mea, pinul de la cardul meu, și o pungă de sânge, în caz că îl ia gaia sorții în gheare, din trupul meu, ca ajutor. Pentru că a fost mereu alături când am avut nevoie. Eu, personal, prietenii mei, ființele din jurul prietenilor mei. Așa e și acum. Lucrează deja de minute bune. Uneori, când nu pot ajuta, fac poze. Am chiar și două filmulețe de câteva secunde, Rodica, pe care le-am înregistrat special pentru tine. Dar fostul tău coleg de partid, redactorul meu șef, cel pe care l-ați îndepărtat din USR cu opacitatea voastră, nu vrea să mă lase să le folosim – zice că e prea multă suferință. Dacă vrei, ți le trimit privat. Știi cum să mă găsești.
Mi-a fost milă de sufletul lui X, în momentul în care așteptam o rezoluție de-a cu ce să înceapă, și în ce pași. Nu am spus niciunul dar am văzut pe ochii lui întrebarea pe care i-o mai văzusem și în anii cu otrăvirile masive ale porumbeilor din oraș: mă chinui să-l dreg ca să-l omoare ăia?… Da, X, trebuie mereu încercat. Trebuie. E refrenul pe care ni-l spunem, despre câini, și pisici, și arici, și ciori, și vrăbii, și viței, și porumbei, și maimuțe, și la cazurile pe care nu a vrut să le opereze fostul lui profesor, când îmi povestește, sau când îl prind în acțiune, sau când apare ceva până suntem împreună: trebuie mereu încercat. Mașina lui miroase a câini luați cu pătura, plini de sânge, din drum, și cârpiți, și care acum îl așteaptă dând din coadă în câte un colț. E de încercat.
Și tot mi-a fost milă de sufletul lui, nu de munca lui de vreo oră de după, ci de senzația aceea de lipsă de rost – și nu de lipsa de rost pentru că puiul ce se agăța chinuit de fiecare respirație era așa de aproape de moarte, ci de rostul de a ști că de munca ta, de intenția ta de a ajuta își bat joc oamenii pe care, nu cu mult timp în urmă, i-ai votat. Și eu, și el. Și totuși, se pune și începe de undeva.
Umezit penele cu sânge deja închegat, desprins, din marginile rănii, pentru a se putea coase straturile gușii și pielii gâtului, refăcut mai întâi spărtura de la bază, spre stânga micului piept, care se ridică tot mai greu, deși deocamdată ignoră ce i se face. Ce i se face suplimentar față de toată ruperea cu care a venit deja. Se îndepărtează ce e de luat, se coase. Micuțul nu tresare. Deja e la prajul suferinței maxime. Poate face oricând infarct. La cum e acum, îi simțim inima mică, bătând, aproape ca o minune. Cu chiu cu vai, partea de jos a gușii e refăcută, ajut să intre în el puțină apă cu miere, o respirație adâncă și X. continuă.
Marea cusătură ce a rămas de făcut acum are o necunoscută: va fi destulă piele, destule straturi de reunit, pentru ca rana să se poată închide? Mult prea des, atunci când plaga este cu pierdere de material, te întrebi ce Dumnezeu să faci. Ah, dar eu sunt necredincioasă, n-ar trebui să pomenesc de Dumnezeu, cum creștinii, doar, sunt cei cu binele, și cu negocierile, pentru obținutul și adjudecatul lui (al binelui) ca negoț cu zeii… Mă întreb ce fras e de făcut, poftim, și văd cum degetele lui X. reușesc să mai câștige un strop de piele de tras și de cusut, milimetru cu milimetru.
Am mâinile cu sânge. Dar, dincolo de asta, am mâinile cu durere. Mă gândesc la tine, Rodica. Nu cu ură. Nu cu dispreț. Cu milă. Mimezi că-ți pasă de animale, pui așa des (public, da! – n-am uitat) poze pe rețele de socializare cu animalele proprii. Dar dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu așa fac și vameșii?… E de pe undeva din Biblie, Rodica, citatul ăsta, Biblia aia pe care ai jurat să… Ați primit pe mână un oraș cu ființe. Mi-e milă cum văd cum te străduiești să explici că voi nu vreți să omorâți păsările, înfometându-le. Nouă. Cei care știm câte picioare are un șoim sau o pisică, sau, spre deosebire de colegul tău care, din ciudate pricini, încă se mai prezintă ca veterinar, Răzvan Stana, de ce nu poți vedea porumbei cu difterovariolă în aprilie… Pe noi nu ne poți minți. Pe alții, da, probabil. Dar pe tine?…
Și atunci se întâmplă lucrul cel mai trist. Nu moartea – moartea nu e lucrul cel mai trist, Rodica. Suferința, frica, încercarea zadarnică sunt lucruri cu mult mai triste. Și totuși, nu este vorba despre asta. E cu totul altceva. Aparent banal. Dar și pe mine și pe X ne-a mișcat. Micuțul de nici trei săptămâni a făcut caca. O substanță galben – alburie, cu un infim strop de verde. Știi ce înseamnă asta? Nu mâncase. De fapt, era urină. Asta nu se întâmplă decât în caz de foame pe o perioadă mai îndelungată. Nu știu ce s-a întâmplat cu părinții micuțului. Poate s-au prins în plasele pe care le întind tot mai mulți prin oraș, încurajați și de nesăbuințele voastre, cum poți vedea aici. Poate au murit altfel. Nu știu. Dar probabil micuțul o pornise din cuib, la o vârstă la care încă nu are instinctul de a-și încerca aripioarele, DE FOAME.
Înmulțește, Rodica, drama micului pui flămând, căzut, și sfâșiat, și chinuit de acele astea de refacere sau de moarte mai degrabă, înmulțește cu sute, cu mii de pui, de păsări pe care le vreți flămânzite, mai ușor de atins de boli, mai lesne de schilodit de copii nestruniți, acolo unde ar mai cădea un strop de mâncare. Pasărea asta nenorocită, o mare rană care pâlpâie suferință, e deja un exemplu despre ce vreți voi să se întâmple.
A fost cumplit de trist. A fost… un deja vu…
X a continuat să coase. Dar n-a mai durat mult. Puiul a făcut stop cardiac, am încercat repede să-l scoatem, am reușit, dar nu a ținut mult. A murit înainte de ultimul centimetru de cusut, din toată acea grozăvie de plagă, flămând, și chinuit, și neînțelegând prea mult din viață. Înainte de a fi zburat vreodată.
V-am dat, în articole, și în simulacrul de dezbatere publică pe care l-ați făcut, argumente și soluții ca păsările Timișoarei să nu ajungă să fie chinuite în feluri și chipuri, sau chiar și așa, ca puiul ăsta. Nu le-ați ascultat. Ați renunțat, probabil fiind aruncate inițial în joc la cacialma, la a cere să nu mai hrănim câinii și pisicile pe spațiul public. Dar ați ținut cu dinții de ideea de a decima păsările. Nu vă prefaceți, nu suntem toți idioți. Proiectul vostru e aducător de moarte, nu de… îndepărtare.
Folosesc doar piciorușele păsării, de când cu mica ei eliberare de substanță, pentru că trebuie să am o ilustrare la articol. Puiul flămând. Nu vezi sfâșietoarea durere din toată respirația lui chinuită, cum am văzut-o noi, nu vezi strădania noastră. Există un titlu în cinematografia românească: ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, filmul lui Radu Jude. Dincolo de tema peliculei, titlul ți se potrivește, Rodica. Nici ție nu îți mai pasă că vei intra în istoria orașului ca aceea care și-a legat numele de ideea de a omorî păsările orașului. Dar așa va fi. Sigur, vom lupta în continuare cu voi. Dar, vezi, e trist că ăsta e unul dintre jilțurile pe care vi le câștigați în istorie. Te vor mai privi, o vreme, oamenii ce vin după noi. Te vor privi copii. Înnegurat.
Micuțul acela nu a putut fi salvat, cu toată munca generoasă și stăruitoare a lui X. Asta a fost acum două săptămâni, într-o sâmbătă seara, atunci când s-a oprit pământul pentru încă un pui flămând. Dar mi-am promis ca măcar atâta să fac din moartea lui – să povestesc – și dau acum drumul articolului, ca o lumină pe apă, cum deja ședința voastră a început. Despre cum se vede o sâmbătă seara și dinspre noi, naivii care încercăm să salvăm ceea ce vreți voi să omorâți. Da, Rodica, eu am plâns la ”Puiul”, în clasele de început, de școală. Doar că eu nu am uitat. Tu, însă…
Ramona Băluțescu
