Pășesc apăsat. Fiecare din noi are locuri spre care poate păși apăsat, fără să fie atent la drum, pentru că știe deja extrem de bine drumul. E ca un fel de ”acasă” mai mic, față de ”ACASĂ” cel mare, de care te-apropii căutându-ți cheile în buzunar deja cu o sută de pași înainte de a-ți termina drumul. Așa e pentru mine Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Timișoara. O instituție medicală la care țin. Și de care, iar, își bate cineva joc.
Am lăsat aici, în ani, de mai multe ori cantitatea de sânge ce-mi circulă într-un moment anume prin corp. Am intrat prima oară ca să ajut pe tatăl unei colege de la clubul de speologie pe care-l frecventam, ce avea nevoie de sânge, acum vreo 20 de ani. Mi-a dat o stare de bine acest mod nou de a ajuta. Am revenit. Sunt, de două decenii, donator constant. Am învățat aici să nu mă mai tem de ace, să zâmbesc când îmi caută cineva vena. M-am înscris și pentru donare de celule stem, de va fi nevoie. Am învățat, aici, lucruri, am scris despre lucruri, am legat prietenii, amiciții, colaborări. Am adus donatori noi, am scris despre ticăitul vieții de aici, m-au umbrit morțile sau pensionările oamenilor din personal, știu zilele de naștere ale oamenilor, am prins schimbările de legislație, am deja un semn ca la un braț de morfinoman la mîna din care donez mai des.
Toate astea vin la pachet cu faptul că știu, în mare, cu ce se mănâncă povestea de aici. Și că nu mă poate fraieri cineva prea ușor cu povești cu cocoșul roșu.
Pășesc apăsat, dinspre Spitalul Județean. E 3 jumate, spre 4, post meridian, e o oră ciudată să încerci să intri la Centrul de Transfuzii. Cu toate astea, fac câteva poze și intru. Cocoșul roșu, în acest caz, e ideea ministrului Sănătății, prof Alexandru Rafila, de a prelungi orarele unor centre de sânge din țară, ca să poată oamenii să vină să doneze sânge pentru a ajuta pe turci, după dezastrul cu cutremurul din țara lor.
Planul ministrului pare doar o chestie populistă, de șlefuit imagine, unde se ignoră lucruri esențiale: că românul nu prea stă nemâncat până la 5PM, că nu îi e foarte clar, de nu e deja donator, ce înseamnă hrană ușoară, că nu se transportă sânge, în țara asta, așa ușor, la distanțe mari. Între județe lipite, da. Dar nu Timișoara – București, d-apoi Timișoara (și Arad, Oradea, Cluj – județele din vest unde s-a prelungit programul centrelor) – Turcia.
Însă există precedente în a se minți, legat de sânge. După tragedia de la Colectiv, Centrul de Transfuzie Sanguină Oradea a lansat ideea că s-ar strânge sânge ce să plece să-i ajute pe cei de la Colectiv. Acel sânge nu a ajuns la București. E trist când ajungem să ne facem stocurile de sânge (care este mereu, da, la mare căutare) mințind. Dar e și mai trist când povestea asta se întâmplă mai degrabă ca o bătaie de joc, ținând aiurea personal la ore la care nu ar fi cazul, și mințind populația, pentru ca un ministru să-și bifeze o acțiune de imagine.
Eu sînt numărul cinci. Pentru că, dacă tot am venit, și dacă tot am uitat, ca o zăpăcită ce sunt, la cele personale, să-mi iau anticoagulantele de o vreme, pot și dona. Așadar, sunt, aparent, fraiera numărul cinci a zilei de 10 februarie, ziua a patra de când cu ideea creață a lui Rafila. Îmi trec frumos datele, vrea foaia să știe câți parteneri intimi am avut în ultimele șase luni, parcă întrebarea asta nu era aici ultima dată, asta e, ajung și la rubrica tot așa de simpatică, legată de faptul dacă m-am născut sau am călătorit în străinătate, și unde, dau răspunsul meu tipic: ”în nenumărate locuri”, merg la ușa patru dreapta, am tensiunea cam mare, m-am enervat cu o chestie la Județean, lasă că scade, restul e bine, tot, urc, mai sunt niște oameni care donează, până să-mi fac prima poză s-au ridicat de pe paturile de donare, măcar îi întreb câte ceva, de unde au aflat, de ar fi dezamăgiți să știe că sângele ăla nu merge în Turcia.
Donatori noi, au aflat de la radio, de la cineva, ar vrea să ajute pe cei din Turcia dar lasă că e bine și dacă folosește cineva de aici sângele ăla. Cam asta e povestea la modul general. Pregătesc și eu mâna, după ce sunt întrebată ce preferință am, spun că stânga, dacă tot n-am poze cu alții, măcar să încerc să-mi prind propriul braț pentru ilustrație foto (nu e numai asta – oricum tradițional din stânga donez), asistenții sunt relaxați, doamna ce se ocupă și de registratură le știe deja numele celor care au terminat cu donarea, suntem așa de puțini că ne-ar fi greu s-o punem și de un bridge.
Mă scuz, ca de obicei, pentru vasele proaste, le repet poanta deja statornicită ca spart de gheață, cu ”intrați, scociorâți, anatomic sigur trece ceva pe acolo”, asta se întâmplă, la a doua lopătare internă doamna drăguță îmi izolează la stâncă vasul și-i dă cep, și mă asigură: v-am mai prins eu vasul, știu deja cum. Mai râdem puțin pe folclor de spital, cu peripeții d-astea, le mai povestesc din chestiile mele noi, de când cu ultima embolie pulmonară, parcă suntem la ceai dansant, lumea se știe cu lumea, primesc ciocolată, cândva, primesc apă, iau o poziție extrem de ciudată, cum am un teleobiectiv pe aparat, să-mi trag mâna cu ac în ea în chip – cum spun, suntem ca o familie mică și așezată, așa de puțini suntem, și dacă tot lumea e prinsă în ceva aproape fără rost, de ce să nu ne destindem.
Dar totul se schimbă puțin când, din ”numărul 5 și ultimul”, cum credeam că voi rămâne pentru ziua respectivă, apare, pe patul de lângă mine, tânărul M. E la prima donare, vorbesc puțin cu el, vrea să ajute Turcia, pare puțin dislexic dar e hotărât, și nici nu leșină, ca unii din bărbații ce ajung aici, îl întreb și pe el de ar fi dezamăgit de nu s-ar duce în Turcia sângele lui, se răsucește spre mine cu ochi uimiți, rugători, și spune: ”Dar eu pentru asta am venit…”
Și din momentul acela curge povestea. Nu e dislexic, e turc, din Istambul, iar româna pe care o vorbește e vag împleticită, dar e genială, absolut genială, omul a învățat în jumătate de an cât nu știu mulți dintre studenții străini când își absolvă facultățile, aici, are niște afaceri pe aici, vrea să își ajute țara, are un prieten care a murit, în rest ai lui de acolo sunt bine, dar ar vrea ca sângele lui să ajungă, așa cum s-a spus, în Turcia.
Trecem pe engleză, e mai simplu pentru el, îi explic că nu există nici un protocol, deocamdată, pentru ca sângele respectiv să meargă în Turcia, dar să nu se supere că mereu e nevoie de sânge pe undeva, și românii au deja alte căi, nu doar trâmbițate, ci efective, să ajute. Iese puțin din starea de amar care îl cuprinsese, spune că va mai veni la donare, că nu a durut, că a fost ok, și roagă să fie lăsat să-și facă un seflie cu punga lui de sânge, ca să poată să-i îndemne și pe alții să meargă să doneze, oricine ar fi cei ajutați.
E deja trecut de 5 PM, am șase oameni ai centrului plus un portar care au lucrat la ore la care ar fi trebuit să fie acasă, dându-se destul de mult peste cap programul centrului, suntem doar 18 persoane care au binevoit să doneze în orele domnului Rafila, în patru zile de când cu povestea asta, se pare că și săptămâna viitoare va fi program prelungit, mă întreb de e așa de greu să se vadă, și din afara centrelor de transfuzii, că nu are rost… Că îți bați joc de niște oameni, așa: de cei care donează crezând că ajută Turcia, și de cei cărora trebuie să li se reorganizeze turele, îngustându-se tura de dimineață pentru… ceaiul ăsta dansant…
Și, ca să înțelegeți mai bine ”magia cifrelor”, să explicăm ce înseamnă rost și lipsă de rost, aici. În prima zi au fost zero donatori în ”timpul Rafila” (1.30 – 5PM), în zilele doi și trei au fost opt, față de 168 de oameni dimineața, în ziua a patra, ergo vineri, ne-am strâns totuși zece mușterii, față de 140 dimineața. Nici măcar 10%. Așadar, avem o medie de 4.5 donatori fraieri (povestea cu Turcia) în trei ore și jumătate (care sunt, de fapt, măcar patru), față de 140 de oameni care au venit dimineața, vineri, și era necesar să fie gestionați cu mai puțin personal. Not fucking ok.
Va fi interesant, la sfârșitul acestei perioade ce-i dă imagine ministrului și, în același timp, dă peste cap activitatea centrelor de transfuzie sanguină, care va fi numărul de pungi strânse în județele astea patru de vest, și cu ce porumbel călător au fost ele transportate la București.
A, și cum, după ce mi-am publicat primul articol despre cocoșul ăsta roșu al lui Rafila, s-au găsit câțiva apropiați amabili să mă critice (ce e drept, privat), îi reasigur că nu scriu lucruri fără să mă informez. Și de aceea m-am întins și eu în patul lui Procust (roșu și de donare, de data asta) exact să arăt iar, de mai era nevoie, că realitatea de la firul ierbii e alta decât se vede din București.
Apropo, mi-ar plăcea și niște cadre de noapte din clădire. Poate îi explicați ministrului și principiul ”Nopții Muzeelor”, și ne dă și o sâmbătă spre duminică de donare, la Centrul de Transfuzii, cu sânge adus direct de la birt. Dacă tot e pus pe fapte ilogice, populiste și mari.
Ramona Băluțescu
