Am fost, zilele trecute, la o întâlnire puțin mai aparte față de cele care se întâmplă, de regulă, în decembrie. Și anume la o reuniune pe tema incluziunii. A cui incluziune, și unde? A oricărui grup care, față de majoritate, are o dificultate în a fi perceput, înțeles și integrat.
Iar pentru a înțelege mai bine unde încă ar fi de lucru în societate, Cristina Săracu, fondator al asociației „Incluziune pe bune” ne-a invitat, într-unul din spațiile Universității Politehnica Timișoara, să ascultăm oameni ce vin din zona ONG-urilor și a corporațiilor, și să vorbim despre ce se face în comunitate, unde sunt barierele și cum putem ajunge la mai bine, în ce îi privește pe cei de lângă noi – în ultimă instanță, prin bune practici organizaționale. Dar, pentru a se ajunge aici, trecem prin înțelegerea celor ce pot da formă bunelor practici în acele organizații.
Primind invitația, m-am răsucit pe călcâi, ca în Milano, în Galeria Vittorio Emanuele II, unde unii caută norocul, să-mi aduc aminte de Timișoara, și de mine, de ce facem noi. Îmi spun că sunt o ființă deschisă, ce vrea să înțeleagă, și, astfel, să accepte. Mă bucur să văd femei în domenii unde, până nu demult, nu găseai, am participat cu drag la marșul Pride, scriu despre drepturile greco-catolicilor sau reformaților, povestesc despre minoritățile etnice ale Banatului și Crișanei, în articolele mele, am lucrat cu migranți și am făcut cursuri despre cum să scriu despre ei și să-i înțeleg, mă preocupă pacienții cu afecțiuni rare, spun „ești faină azi” amicei mele trans, și nu „ești fain”.
În macrocosmosul din jur, însă, văd un Banat cu multă homofobie, unde frauda e mai importantă ca valoarea, unde o camilafcă ortodoxă încearcă să se arate mai presus decât celelalte culte, unde romii sunt puși, toți, în aceeași oală rea, unde nu ai vreun rector femeie la vreuna din cele patru universități de stat, și nici nu cred că ai avut vreodată, în afară de doamna Coleta de Sabata.
Dar îmi aduc aminte și de crisparea mea, când sunt la firma de telefonie mobilă de care țin, pentru schimbare de setări, și dau de vreo femeie. Pentru că e greu să-ți scoți din sânge treaba cu ”fetițele cu roz, băiețeii cu albastru”. Și, cu toate că mă consider, cum spun, o persoană deschisă, exact prin întâlniri ca cea de la Politehnică, și prin ce s-a discutat acolo, constat că mai e de muncit.
Au fost multe lucruri interesante zise, și toți vorbitorii au adus ceva aparte. Dar m-am oprit la trei oameni, și trei frînturi de ceva, care au lucrat, să zicem, mai mult, în mine, sau mi-au prins ochiul/mintea. Lucruri pe care, poate, le știm. Sau spunem că le știm. Dar nu le știm destul.
Sociologul Gelu Duminică ne-a adus aminte că oamenii au, mereu, mai multe pălării, și că nu e firesc să îi judecăm doar privind una dintre ele. Cu cât vom încerca să conștientizăm mai multe dintre aceste pălării, cu atâta vom putea înțelege și empatiza cu persoana de lângă. O angajată e nu doar femeie ci, să zicem, și mamă, și nu va avea același randament într-o zi în care îi e copilul bolnav. Însă va aprecia înțelegerea unui șef care, știindu-i problema, o invită la a o lua mai lejer în ziua respectivă, sau a pleca acasă mai repede.
Georgiana Flămîndu, dual education project manager la Grupul Renault România, ne-a propus un exercițiu care m-a iritat puțin, la început, pentru că-mi cerea să-mi închid ochii pentru a-mi închipui o anumită situație. Nu i-am închis, recunosc – funcționez la fel de bine cu imaginația și cu ochii deschiși. Dar i-am urmat cererea. Mi-am imaginat persoana de afaceri, ședința, deplasarea, masa de restaurant, cuplul de alături, și ce mai era pe acolo. Dacă-i bal, bal să fie. (Dar… cu ochii deschiși). Apoi am fost întrebați de ce sex ne-am imaginat un anume manager (oricum, funcție de conducere) din poveste, și dacă în treaba cu acel cuplu din restaurant am plasat, în imaginația noastră, o pereche heterosexuală sau nu. Pe partea mea de sală, doar eu și Cristina Săracu am ridicat mâna a… cuplu de același sex, imaginat.
Nu spun că TREBUIA să ne imaginăm un cuplu gay, spun că era drăguț să văd mai multe mâini ridicate. Nu spun că neridicarea lor / ne-imaginarea acestei situații o neagă ca posibilitate – cred că mai toți de acolo eram oameni deschiși la minte. E, probabil, firesc, din punct de vedere psihologic, să ne facem construții mentale, la o astfel de invitație, accesând cel mai degrabă tipicul majoritar. Dar e bine și să conștientizăm constructul acesta. Discutând cu Cristina, după, exact despre acest moment, i-am adus aminte că rezultatul general, cum știu de la psihologi, pentru România, la cerința „numește un fruct, numește o culoare” este „măr, roșu”. Nu știu de e neapărat de laudă că, la întrebările astea, prima dată când am fost întrebată așa ceva, am răspuns cu ”galben, prună” deci fără legătură (necerută, de altfel) între noțiuni. Dar probabil are legătură cu a nu rămâne, cu imaginația, pe linia majoritară.
Al treilea moment ține de rectorul Florin Drăgan, al Universității Politehnica din Timișoara, și e un moment infim, poate nevăzut de nimeni altcineva din jur. Toți ne mai frecam discret telefoanele, în timpul discuțiilor, pentru că informațiile vin, și avem nevoie să rămânem conectați. Într-un astfel de moment a fost anunțat următorul vorbitor, Alexandru Luca, reprezentantul studenților în Consiliul de Administrație al UPT, iar rectorul lui a ridicat imediat capul din telefon. Mi s-a părut un moment frumos. E omul tău, trebuie să fii acolo cu el, să vezi ce face și spune, să îl susții. Și-mi aduc aminte, în contrapartidă, de un spectacol la Staats în Viena, unde directorul operei (da, ACEL timișorean) mi-a povestit, taca-taca, jumătate din actul întâi de la „Bal mascat”, în aceeași lojă (ne-masonică) fiind, dar nu a catadicsit să-și aplaude oamenii, atunci când sala îi considera merituoși. Sau când, la o universitate din Arad fiind, Patriarhul Daniel pocnea din degete, după episcopii săi, ca un geambaș ce ordona caii. Not ok.
La asta se adaugă și că profesorul Drăgan ne-a vorbit despre faptul că a gândit (și realizat) că vrea să aibă și măcar o femeie în suma sa de prorectori. Dar, dincolo de spus, rectorul a fost acolo. Și a vorbit. Și acțiunea a avut loc la Poli. Nu la UVT (dar sper să se întâmple și la universitatea mea, da), nu la Medicină, nu la Agronomie. De undeva se începe. În Timișoara, în zona universitară, s-a început de aici. De la cei care încă mă irită că-și pun „universitate” în titlu, pentru că încă am ideea că universitate ar trebui să fim doar noi, UVT, nu și ceilalți trei. Dar poate și aici e de lucrat. Exact din cauza acestei întâlniri.
Este comod să rămâi în mijlocul supei de coacervate, la căldurică, aproape de un nucleu, iar nu la margine, unde se întâmplă diferențierile și de unde cresc schimbările. Dar lumea merge înainte prin mai puțin comod, prin înțelegerea marginii – nu prin lejeritatea centrului. Mai binele nu e dușmanul binelui. Și, cum văd, avem mereu de învățat, de înțeles, de perceput despre cel de lângă noi. Pentru că, la rându-ne, și una dintre pălăriile noastre sigur încă tânjește după perceput.
Foto: Dana Moica
Ramona Băluțescu
