Hai să-ți explic.
Nu știu de ești idiot sau ticălos – și, dată fiind conjunctura actuală, s-ar putea să mori fără să aflăm – dar bănuiala mea e că nu ar exista alte opțiuni, decât cele enumerate deja, să explice această nouă dumă a ta. După ce ai reușit să calci coada presei, acum ți-ai ridicat și scriitorii orașului în cap. I-ai lăsat fără casă, spălându-te, apoi, pe mâini. ”N-ai știut”. Pentru că, desigur, nu era datoria ta să știi. Sau doar minți.
M-am uitat, azi, la cele două mulțimi de oameni cunoscuți, de oameni dragi, pe care i-ai înfrățit, cu ”lucrarea” ta: jurnaliștii și scriitorii. Fac parte din ambele grupuri, pot vorbi dinspre ambele entități. Te comporți ca și cum ne-ai urî, sau doar ne disprețuiești. Până acum eram doar noi, primii, jurnaliștii orașului, ”penibilii” și cei care ”nu-ți ajungem la șireturi”. Acum suntem și noi, scriitorii, cei scuipați, cantitatea neglijabilă fără de care orașul care tocmai scapă de tine poate merge mai departe, plebeii neesențiali, ciudații. Azilul de noapte al fiefului tău pierdut.
Și e încă un război de imagine pe care nu-l câștigi. Pentru că noi, oamenii cuvântului, scris, tipărit și citit, suntem solidari, și vedem, iar, cât de mic ești. Cât de meschin. Cât de trist. Pentru că lovești, nici măcar în față, ci cotit, ce nu poți da pe brazdă, ce te vede cum ești real, ce este un barometru al realității mai bun decât ți-ar conveni, vorbind lumii despre neputința ta.
Jurnaliștii erau deja ”aranjați”, cu locuri în față în disprețul tău. Ai trecut, ierarhic, în sus. După scriitorii secundei, ai efemerului, strunitori, și ei, sau mai ales ei, ai cuvântului care arată, care dezgolește de sulemeneli, care ”hotărăște, pune hotar” (lasă, nu-ți bate capul – e un binom pe care a perorat un alt ratat dintr-ai noștri, Constantin Noica), ți-ai spus că trebuie să-și plătească îndrăznelile și scriitorii ”veacului de singurătate” în care s-a dilatat timpul cât ne-a stat orașul la mâna ta. Dar știi ce ai obținut, în toată perfiditatea ta degrabă strivitoare de hateri nealiniați ție? Ne-ai unit.
Și ferească-te Darwin de ura noastră, care naște istorie: te vom nemuri. Ca omul care le-a luat scriitorilor timișoreni casa. Ca mincinosul care, întrebându-și oglinda vălurită, ca mă-sa Albei ca Zăpada, cât de frumos e, n-a avut timp și chef să vadă și fundalul vanității sale. Nu a știut cât i se întinde plapuma. Sau n-a spus.
Scriitorii timișoreni, precum și Revista Orizont, au fost dați afară, ”de pe azi pe ieri”, pentru că unii, de departe, au cerut niște imobile, pentru că alții, ai Primăriei, au făcut tot felul de trebușoare despre care nu e voie să știm, pentru că ne interzici accesul la informație și la dosare, și, puf!, casa în care stăm (noi și cei din spatele nostru) de 71 de ani nu mai este a noastră, pentru că ăia de și-au cerut drepturile (în fine, ale lor teoretic), au primit, în compensație, casa noastră. Printr-un proces desfășurat la Craiova, de care, DESIGUR, n-ai știut, chiar dacă sentința s-a dat în iulie, și de care ai aflat de-abia după ce Mircea Mihăieș a aflat și el, DESIGUR, după alegeri, că… trebuie să-și ia cărțile în brațe și să se ducă în… în fine, afară.
DESIGUR, nu îți explici cum s-a întâmplat asta, pentru că TU, cum spui, habar n-ai ce spații posedă Primăria Timișoara în orașul ăsta, dat fiind că tu n-ai stat călare pe instituția aia decât ca să-ți polizezi oglinda. Cum să fi știut, drăgăliță Doamne, ce spații aveți?? Bine că au știut ăilalți, că au cerut DETAȘATE CHIRURGICAL, dintre toate celelalte spații din clădire, care vă mai aparțin, exact astea ale Uniunii Scriitorilor (cum ne spunea Mircea Mihăieș), și bine că le-au primit, într-un proces de care DESIGUR că nu aveai cum să ai habar, în care, AȘADAR, înțelegem că nu ai trimis jurist, pe care l-ai pierdut dar la care nu ai făcut recurs pentru că, DESIGUR, erai prea ocupat cu acțiunea de a nu ști.
Mai e și tâmpenia asta cu Capitala Culturală Europeană, de care ai știut să-ți bați joc în fel și chip, acum venind cu capacul – oamenii tăi n-au făcut valuri, au tăcut chitic, până după alegeri, și acum fug șobolanii de pe navă și ies mizeriile pe care le-ai gestionat, NEȘTIIND, DESIGUR, de ele. Lovind oamenii culturii.
Dar, din cauza neștiinței tale, reală sau mimată, noi, ăștia cu scrisul, cu scrisul nu în dorul lelii sau de sondaje pe Facebook, pierdem o casă. Ne dai tu alta? Nu, nu șantierele dosite, pe care le-ai sugerat. Una reală, folosibilă, care să ducă mai departe ce s-a clădit în ultimele trei sferturi de secol. Nu. Doar te prefaci că încerci. Iar slujbașii tăi aruncă, șerpește, printre dinți: ”În ultimele zile am lucrat doar pentru dumneavoastră”. Împotriva noastră, cum a remarcat Mircea Mihăieș. Asta o știți. Cu a vă preface că țineți partea. Strivind. Distrugând.
Îmi aduc aminte cum a fost acum 30 de ani, când am urcat prima dată scările pentru a ajunge la Redacția Orizont, cu primul articol care avea să-mi apară acolo în mână. Abia puteam respira de emoție. Scriitorii, ideile lor, frământările, literatura, arta, felul în care împing ei societatea înainte, cu umărul – toate chestiile astea urmau să mă primească acolo, în laboratorul acela select al Banatului, pentru a-mi aduce și eu stropul și clipa la CEVA.
M-am uitat, azi, la oamenii din jur, pe care acum, la 30 de ani de atunci, îi recunosc și cu mască, și de la spate, și tăcuți. Foștii mei profesori, deveniți camarazii mei în lupta de a lăsa după noi litera primenită, de a păstra, filtrată sau macră, o realitate așa cum o știm noi. Mai bătrâni și mai greoi, ca lucrătură a timpului. Mai triști dar solidari datorită mânăriilor alor tăi. Pe care le gestionezi. Oameni care au spus că se leagă cu lanțuri de grilajul de la intrare al CASEI NOASTRE de trebuie să fie scoși până nu explici, cu hârtii.
Crezi că vei scăpa fără cătușe sau fără greața publică, a contemporanilor, pentru toate astea? E dreptul tău. Dar îți promit că te vei regăsi, așa cum ești, dincolo de oglinda ta falsă, în scrisul nostru.
Și nu uita, chiar și pe crucile Cimitirului Vesel, epitafurile (dexonline.ro) sunt completate de cei care rămân. Ca timp, sau prin zdroaba lor. Vei rămâne la măsurătoarea noastră, ”zeule”, chiar de te vom scrie afară, pe genunchi, din groapă, așa cum ne-ai adunat azi. Pentru că, să știi, cuvântul nu ”a fost doar la început”, este și la sfârșit. Și e de partea noastră.
Ramona Băluțescu
