„Te botez pe tine, Iustin, în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, amin!”
Este formula ce îmi joacă în urechi de două zile. Este formula prin care l-aș fi putut boteza EU pe Iustin, copilașul din Suceava, care a murit ieri – și ar fi trăit. Eu, necredincioasă, dar căutând binele. Pentru că eu cred că povestea asta, cu creștinismul, nu ar trebui să stea în cofrajul rigid al normei, ci să ajungă felul particular după care o nouă alcătuire, oricare ar fi ea, își poate găsi locul bun în fiire.
Bebelușul din Suceava avea un nume – Iustin. L-am găsit greu, căutând prin zeci de știri. Goana pentru a arunca repede, cât mai repede, informația în online, sau la radio și televiziuni a făcut ca mulți colegi să se mențină la nivel de știre. Și să păstreze datele știrii și când s-a început ala-bala-portocala vinei între părinți și preot, între societate și ortodoxie. Nu ortodoxia în sine, ci scârnăvia care ajunge la noi, prin conducătorii ei de acum. Iar copilul a rămas, la mulți jurnaliști, fără nume.
Poruncă nouă dau vouă…
Iustin era un copil născut prematur, care ajunsese la șase săptămâni. De viață. De după naștere. Prin strădania medicilor și asistenților care s-au dat peste cap ca el să iasă bine din spital. Un copil fragil, pentru care s-au luptat mai mult decât părinții, pentru a-l aduce la cele șase spătămâni. Până în duminica de 31 ianuarie, când i-a început sfârșitul. A lui Zaheu.
Recitesc un material pe care l-am făcut la Neonatologia din Timișoara, demult. Doctorul Mariana Boia mi-a spus cum e să iei un copilaș de 600 de grame (mai puțin decât o pungă de zahăr, da?) și să faci din el un omuleț sănătos, de măcar două kg și jumătate, ca să poată pleca acasă. Despre lupta lor. Despre cum e cu fiecare gram, cu fiecare afecțiune, cu fiecare speranță. Îmi spunea, atunci, și asta: „Se va întoarce, uneori, de mânuță cu părintii săi, pentru a arăta ce omuleț frumos, mare și perspicace a ieșit din ființa firavă, neajutorată, și, uneori, mult, mult mai mică decât ce știm, în mod normal, despre un nou-născut”.
Frații mei de sânge sunt medicii, cei cu prima profesiune, ca importanță, din lumea asta, între noi. M-am gândit și la sărmanii părinți, zilele astea două, și la preot, dar m-am gândit mult și la cei pe care nu știu dacă i-a mai pomenit cineva, referitor la această cumplită întâmplare: la medicii care l-au ajutat pe Iustin să ajungă un omuleț valabil, autonom. Fragil, dar bun de eliberat din spital. Numai bun să-i ciobească viața un inconștient, în biserică… Munca lor, tristețea lor, bănuite, închipuite de mine, mi-au fost părtașe ore și ore. Până am pus mâna pe un telefon.
Nu mă interesează date senzaționale, exclusive, de scandal. Am vrut doar ca urechea mea, ce continuă simțire și implicare, să fie, câteva minute, alături de urechea (și simțirea și implicarea) altcuiva, „de pe etaj”, de la Neonatologia Județeanului din Suceava. Un spital în care noțiunea de comunicare cu presa e ceva destul de abstract, eu reușind, în jumătate de oră, performanța să deranjez, irit și ridic în cap mai multă lume gen centralistă, registratoare, medic ATI (care e, teoretic, și purtător de cuvânt al spitalului), colegă zeflemitoare a medicului inițial ATI etc etc, până am ajuns la magicul „de pe etaj” – nici nu știu dacă și în Moldova se spune tot așa – la mine, în Timișoara, orice alcătuire de medici este un „de pe etaj”…
Am reușit, cum spun, să ajung la doctorul Dana Murariu, medic primar pediatrie – neonatologie, care era de gardă la Neonatologie. I-am spus că nu vreau nimic particular, și am rugat-o cu sfială să vorbim câteva minute despre… cum e… Ca o lumânare pe apă. Ca încă un doliu neconform. Ca o lumire pentru micuțul plecat din spital viu – acum omorât. Ca un priveghi pentru munca lor. I-am spus ce am mai povestit eu, cu neonatologii de aici, mi-a spus cum e pentru ei. Lucruri firești. De bun simț. Dar aveam nevoie să aud lucruri de bun simț. Pentru doza lor de tristețe. Pentru a nu se uita zona asta, de care niciodată nu ne amintim îndeajuns – a medicului. A vindecătorului. A truditorului din Sănătate. Am întrebat-o și dacă la ei se știe de botezul de urgență, dacă se spune mamelor, dacă se practică.
„E foarte greu, cu astfel de vești, când noi ne străduim să îi facem bine pe prematuri… Avem și bucurii, da, uneori îi revedem pe copii, după ce pleacă de la noi. Dar lumea e foarte rar recunoscătoare, își vede de interesul propriu.
Avem și noi aceleași sentiment, când se întâmplă ceva – copiii merg acasă și uneori, după, au probleme sau chiar mor – știm de unii din ei, noi comunicăm și cu colegii de la pediatrie…
Noi din presă am aflat ce s-a întâmplat acum…
Există un preot al spitalului, de sunt probleme și mama e ortodoxă, noi îi spunem, e o sticlă cu apă sfințită aici, colegele mele au făcut asta – botezul de urgență…”
Paradoxal, dacă lui Iustin i-ar fi fost un strop mai rău, dincolo de îngrijorarea că s-a născut prematur, el și-ar fi putut primi botezul de aici, de la cele care l-au pus pe picioare și l-au trimis cu încredere vieții… Și și-ar fi putut primi botezul „mare” mai încolo, și, poate, totul ar fi fost altfel decât acum…
Nu am întrebat nimic aparte, nimic concret. A fost doar o inimă de om lângă o altă inimă de om, văduvită un strop, o strângere de mână, de exprimat de condoleanțe, pentru ei, medicii de aici. Și ei contează, cu munca lor, anulată… În Duminica lui Zaheu…
În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s a suit într un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos.
Una dintre principalele panici ale mamelor de copii ce se nasc mai repede, sau cu probleme, este, în cazul că ele aparțin de zona creștinismului unde se practică botezul la vârstă mică, să nu moară copilul nebotezat. Cândva, acum mai bine de un deceniu, am făcut un material cu persoane din cadrul Organizației E.M.M.A., fondată de Bianca Brad, în urma dispariției, la naștere, a fețiței ei, Emma Nicole. Atunci am aflat și eu cum este cu botezul de urgență, atunci când pentru mamă este important să își spună că a făcut ce trebuia pentru copilul ei.
Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. (…) Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Că este o tâmpenie, sau că ajută un suflet, dincolo de ce cunoaștem a fi viața de aici – nu este obiectul acestui material să discutăm. Cred, însă, că vom fi toți de acord că sufletul unei mame e la mare încercare atunci când îi moare copilul sau când îi e aproape să moară. Și, cum România e țară cu ceva gen 106% ortodocși, te gândești că pentru cei mai mulți dintre cei din jur e important ca suflețelul nou să fie botezat. Și să nu plece nebotezat, de e să plece.
Aici intervine botezul de urgență, de necesitate, despre care aflasem atunci. ORICINE, femeie sau bărbat, preot sau ne-preot, părinte sau de preferat, cum se spune, altcineva, nu părintele copilului, poate efectua acel botez. Și cum regulile ortodoxești nu spun de o apartenență anume la o religie, sau situarea în una, și eu aș putea face acest lucru. Chiar de sunt atee.
Și l-aș face.
Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată. Cărturarii și fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le știa gândurile; și a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te și stai în mijloc. ”El s-a sculat și a stat în picioare. Și Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viață sau a o pierde?” Atunci, Și-a rotit privirile peste toți și a zis omului: „Întinde-ți mâna!” El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă ca și cealaltă.
Pentru că importantă este nevoia celuilalt, nu a ta. Durerea celuilalt, deasupra confortului tău. Eu nu am nevoie de biserică, ceilalți au. De aceea scriu despre BISERICĂ. Despre cum ar fi de ar fi mai curată. De aceea cunosc regulile după care se mișcă, pentru a putea spune ce e necurățenie în ea. Pentru cei de lângă mine. Pentru ca necesitatea lor să fie întâmpinată frumos.
Pentru unii dintre oameni, ar trebui să fie valabilă spusa episcopului catolic Robert Barron: „Viața ta nu este despre tine”. Primul care îmi vine în minte, din un lung șir de oameni ai credinței și ai empatiei, din toate cultele și religiile, este preotul catolic Maximilian Kolbe, azi canonizat, oferindu-și viața, în lagăr, ca să fie cruțată aceea a unui alt prizonier. E vârful. Dar nimeni nu cere atât. Doar puțină cugetare, puțină empatie.
Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?
Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. (…) Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.
Dar, pentru unii, viața lor e exact doar despre ei. Nu știu mai nimic despre viața lui Alexandru Mazarache, preotul ortodox din cauza căruia a murit Iustin. Dar știu că a RESPECTAT scalda aia de botez, cufundarea în apă, a lui Iustin. Un copil născut prematur, fragil. Dar… așa cere pravila. Acuma… că l-a ținut cu fața în sus sau în jos, că i-a acoperit nasul cu mâna sau nu – o să facă procuratura un raport cu toate detaliile. Eu mă opresc asupra unui singur aspect. Că, până și în biserică, dacă un lucru se dovedește a fi depășit, sau penibil, sau înjositor, se schimbă.
Vor sări talibanii, că biserica nu se schimbă după cum vrea lumea. O, ba da. Una e regula, aia pe care o considerați voi osificată, bătută în cuie de aur, de netrecut, de esență, și alta e binele de la capătul ei, la care, aparent, n-ar trebui să se poată ajunge altfel, decât prin regulile stupide, încetățenite uneori doar pentru a servi un interes de loc sau de moment.
Pentru botezul de necesitate există formula aceea simplă: se ia apă și se toarnă, de către cine e disponibil, câțiva stropi pe capul copilului, rostindu-se atât: „Te botez pe tine (numele copilului), în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului/Spiritului Sfânt”. Iar botezul e valabil.
De ce? Pentru că există căi. Există cugetare. Există adaptarea la situație, pentru a se ajunge la bine. Osificații ortodoxiei, amenințați cu bau-bau-ul cateriselii în cazul pornirilor ecumeniste, al ne-cotizării pentru mastodonții de beton dar cu mai puțin suflet, și pentru călcarea pe bombeuri a superiorului ierarhic pot lejer să aprofundeze alte păcate. Pot să-i doară-n fund de enoriași, pot să lase mort neîngropat nu doar pe chestiuni bănești, pot conduce afaceri grobiene, pot fi proxeneți episcopilor ortodocși români, prin mănăstiri de capă și spadă sexuală, fără un alt bai în afară de acela că s-ar putea să ajungă prin presă.
Cu toate acestea, dacă Isus și întâmplările lui au existat (mă îndoiesc – dar să lucrăm puțin cu materialul clientului), atunci ar fi simplu de văzut că povestea asta nu era despre stupizenia liniei drepte, ci despre eficiența spațiului ondulatoriu. Despre curve și despre vameși, care erau cei care voiau și puteau a crește. Despre a întâmpina și a ajuta, înainte de a te face sclavul dogmei. După cum vedem din fragmentele din Biblie pe care le-am intercalat.
Papa Francisc spunea că preferă un ateu unui creștin ipocrit. Eu, fără credință, aș fi botezat un copil cu probleme grave, la o maternitate, pentru liniștea mamei sale, chiar dacă pentru mine personal ritualul acela nu acoperă nimic. Hirotonitul Mazarache a ales să parieze pe REGULA DE BAZĂ, pentru Iustin, copilașul fragil, care i-a fost lăsat în mână, la șase săptămâni, de părinți ce-l doreau încreștinat. Preotul din Suceava nu a luat în considerare scurtătura, varianta, alternativa, fiind mai exigent decât Isus, în fața unui copil ce avea în jur de 40 de zile. Din care câteva ar fi trebuit și alea să fie, încă, intrauterin. Pentru că noi RESPECTĂM, NU GÂNDIM. Pentru că așa e BOR.
Grețoșeniile ortodoxiei ne-au dat asigurări că „se mai întâmplă”, că Iustin e în cer, că e voința lui Dumnezeu. Sper ca voința procurorilor, care, spre deosebire de Dumnezeu, există sigur, să fie să existe o condamnare a celui vinovat de exces de zel. Dar de va fi doar Mazarache condamnat, va fi o sentință care nu rezolvă mult, dacă mastodontul putred, BOR, nu își va revizui MĂCAR această nechibzuință, legată de botez și de felul în care se decide să se adapteze ceea ce era până acum „calea dreaptă”. Mai ales că variante, chiar canonice, există.
De aceea există Conciliul Vatican II, de aceea există înțelegerea dintre patriarhul Athenagoras și Papa Paul al VI-lea – pentru că regulile ce cresc spre stupidități să fie, măcar din când în când, epurate.
Biserica Ortodoxă Română nu va muri ca alte biserici, prin secularizare – o entropie firească. Ci își va submina propriile baze, prin indulgența la ticăloșiile proprii și ale potenților zilei, prin ascunderea mizeriilor sub preș și tămâierea cu odicoloane și busuioc, atunci când rahaturile încep să dospească, precum cazurile Pomohaci și Onilă.
Există, bine pitiți în tainițele ortodoxiei române purulente, și adevărați PĂRINȚI, ce oblojesc suflete și acoperă cu jumătatea lor de haină, cu întreaga lor haină, nevoi și frig. Dar de aceia auzim mai rar, din cauza triumfalismului nenorociților din capul BOR, cu rădăcini în jos, tot mai în jos în buruiana lor ce mulge și secătuiește pământurile bune.
Din cauza lor a murit Iustin. Lăsându-i pe medicii de la Neonatologia Județeanului din Suceava fără încă o mânuță ce să le apuce cândva mâinile de… cum era?… „părinți surogat”, ca Maria, ca Iosif, ca oricine pentru care viața lui nu este despre el – adică nu ca… acești Popa-Prostul, loviți de blestem. Cel al lipsei de judecată întru empatie.
Ramona Băluțescu
