Fetele cu asemenea comune simțiri merg, de regulă, să-și cumpere împreună rochițe, și, eventual, bârfesc băieții ce trec pe lângă terasa la care beau limonadă, cu două paie, din același pahar. Noi am trecut de vârsta asta, și cu greu s-ar mai găsi timp de terasă și de limonadă, dar senzația e aceeași – de un fel de camaraderie, mai întâi discretă, apoi lăsată să fie cum e ea, frustă, atunci când convenim să ne spunem pe numele mic și să vorbim despre… Inimă. Pentru că, dincolo de un eventual interes momentan al unui jurnalist pentru felia de meserie a interlocutorului său, pe noi ne leagă lucruri ce și-au găsit loc statornic în viața noastră.
În primul rând e inima. Fascinația pentru ceasul acesta care ne leagă de viață. Nici nu știu, cât de jurnalist și poet mi-s eu, de pot fi găsite îndeajuns de aparte cuvinte să spui cât de fantastică, extraordinară, dar și cochetă, și de o frumusețe înălțătoare și sălbatică e inima. Cât de suav-înduioșătoare devine ea când începe să șchioapete. Și, nu dincolo de toate astea, ci ca o consecință firească, și cât de importantă e munca celor ce lucrează cu… ceasul rău, pisica 13 ale inimii. Și le așază. Și fac ca toate să reajungă frumoase, iar, pe cât e omenește posibil.
Apoi vine voluntariatul, pe care îl privim amândouă cu inima largă, și, probabil nu întâmplător, într-o astfel de acțiune ne-am și cunoscut, la caravana medicală organizată de prof. Dorel Săndesc și de echipa sa de la Asociația pentru ATI Aurel Mogoșeanu pentru oamenii din Săvârșin, în aprilie trecut. Acolo am văzut cum lucrează cardioloaga Florina Pârv, interlocutoarea mea de azi, cu oamenii, și cum curg lucrurile și când nu te mână de la spate cerințele pentru soldă, sau moda, sau știu-eu-mai-ce, ca atunci când dai de medic în spital, sau la cabinetul lui. Am cunoscut oameni frumoși la Săvârșin, medici cu suflet mare. Florina era dintre ei. Reiau ce am scris atunci:
„Cele care lucrează azi aici sunt, ca toți medicii caravanei, în timpul liber și fac voluntariat. Florina Pârv este șef de lucrări la UMF Timișoara și medic primar de medicină internă și cardiologie la Județeanul din Timișoara, apoi este Moniva Micloș-Balica, medic specialist cardiolog la Județean. O avem cu noi și pe Cristina Ghișe, fiica doamnei Pârv (mama ei spune Pârv, când o prezintă, apoi realizeaqză că și-a schimbat numele – copiii rămân mereu copii pentru părinți), e studentă în anul IV, e la prima caravană și a venit să o ajute pe mama ei și să fie parte din ce e aici. Îmi spune că știa că le poate fi de ajutor, cu scrisul datelor, și că e un bun prilej să mai și învețe câte ceva.
Mi se spune că mai toate persoanele care ajung la control au câte ceva. Întreb dacă medicii voluntari îs ca Fiscul, musai să găsească ceva, dacă s-au pus pe drum? Interlocutoarele mele râd, îmi spun că nu e așa, dar oamenii chiar au probleme și că, pentru ziua respectivă, o singură doamnă de 36 de ani… nu avea nimic. (…)
Și mai e ceva, înainte să mă reîntorc la locul unde-mi făcusem mica bază, lângă zona de oftalmo. O mână pe spatele unui pacient. Să mă explic.
Deseori, un jurnalist pare un corp străin, într-o întâmplare, într-o desfășurare a unei întâmplări medicale. Unul ce caută muște în supă, și bască, de nu e bască. Și așa și e, de multe ori. Dar adevărul e că, tot de multe ori, devenim chibiți necesari. Oameni ce creează punți și pot avea răgazul, și îndepărtarea de a vedea și înțelege altfel aproapele dintre „civili” și felurite meserii. Inclusiv medicina. Noi avem timpul, și ochiul, și răbdarea de a vedea și „degusta” gesturi care pentru alții nu înseamnă nimic. Și din care putem percepe o simfonie.
Așa e și gestul doamnei Pârv, cu mâna pe spatele unui pacient cu bai. Îi văd, tăcut, fără să pun jaloane spre ceva, stilul de om. De ai întreba-o, habar n-ar avea cum a fost acea clipă când a încercat să-l aline pe unul dintre bătrânii cu bai la hertz, punându-i mâna, cu degetele deschise, a onestitate, pe spate. Am zâmbit, doar. Și-am luat cu mine, în memorie, gestul frumos. Astfel de clipe sunt codul tainic spre empatie. Spre a fi om, dincolo de halat.”
De la mâna aceea pe spate și de la explicațiile pe care le-am primit atunci de la echipa de cardioloage + studentă am pornit cu ideea acestui material. Dar s-au adăugat, cum aveam să constatăm, și alte lucruri pe care le avem comune.
Între noi e doar un an diferență, Florina Pârv a crescut tot în Arad, și am avut chiar și același profesor de Filosofie, extraordinarul domn Mureșan, zis Muri. Pentru că dacă ea se pregătea pentru Medicină, eu mă pregăteam pentru Filosofie (ceea ce nu s-a mai întâmplat, decât la nivel de studii doctorale, cum ne-au cerut ăștia, pentru admitere, și matematică, brusc) și, ca un licean puțin mai aparte ce mă aflam, mergeam la ore la profesorii de care auzisem că-s faini, prin oraș. Adică intram la orele claselor lor. La Sanitar era profesorul Mureșan, la Slavici (actualul Moise Nicoară) era soția lui, profesor de română. Puțin excentric, dar util, și chiar și convenabil, cum Mironul meu (actualul Elena Ghiba Birta) era la câteva minute, puține, între ele.
Și, ca lista să mai primească o felie aparte, am descoperit și că ne-am preumblat prin aceeași grădină botanică din Goteborg, loc unde studenta medicinistă de atunci a fost cu o bursă.
Dar se putea și fără toate astea. Se putea ca ideea de limonadă comună să apară și doar pentru un singur lucru, care ne este important: ideea de a face bine în jur, așa cum spune dascălul și cardiologul de azi Florina Pârv, în interviu, că e esențial omului.
*
– Cum vezi voluntariatul la nivel de țară?
– Am o părere foarte bună despre voluntariat pentru că un voluntar face lucrul ăsta pentru că vrea, nu pentru că e remunerat, și mai ales în medicină motivația vine din interior. Eu consider că orice voluntar, indiferent ce face, o face că are el o motivație de a face bine – de aceea trăim pe pământ, pentru a face bine.
– Crezi că, în România, voluntariatul e la o cotă civilizată?
– Nu știu să spun asta, nu am informații care să-mi spună în ce măsură există în România voluntariatul. Am mai văzut în alte sectoare, și undeva colateral în anumite cercuri care promovează serviciile sociale și medicale, în cercuri care au un punct de plecare religios, indiferent de religie, dar organizat de grupări cu caracter spiritual.
În afară de caravana profesorului Săndesc am făcut voluntariat înainte de a intra în rezidențiat, după aceea nu am mai avut timp, mergeam la un centru de zi care se numea Speranța, și era pentru educație pentru sănătate, asta era ce puteam eu să fac ca absolvent de medicină. Atunci, la Săvârșin, am fost prima dată, atunci a venit informația, m-am înscris repede.
– Să aducem aminte că a participat și fiica ta, care e studentă la medicină. Cum de v-ați hotărât să veniți împreună?
– Am avut nevoie de ajutor, și ea mă ajută mereu, la concursuri și la altele, am știut că va fi foarte mult de lucru, nu puteam face față, deși era și o colegă cardioloagă. Facem lucruri cu mâinile, dar trebuie și notate lucrurile astea.
– Erau trei generații din familia ta acolo, cum fata ta era însărcinată.
– Se poate spune, da. De ar fi să dăm timpul înapoi, când eu eram gravidă cu fiica mea și eu am participat la un concurs important de medicină.
– Cardiologia a fost cea mai vizată la Săvârșin. Cum ai privit lucrul ăsta, participarea ta la caravană?
– Nu știu dacă cuvintele sunt destul. Am simțit că sunt oameni care, majoritatea, au fost la primul consult, chiar de erau în vârstă. A fost o bucurie pentru ei, unii nu se pot deplasa. Între Timișoara, Arad și Deva, singurul loc e Făget unde ar putea apela la spital, nu există specialități medicale, de fapt. Mai ales că noi am făcut un serviciu complet – consult EKG și ecocardiografii la persoane care nu aveau alte posibilități financiare, sau de timp, de spatiu, nu avea cine să-i ducă.
– Cum ai văzut afecțiunile depistate?
– Noi am văzut cam patru pacienți pe oră – vreo 25 de pacienți, a fost numărul cel mai mare pentru toate specialitățile, câtorva le-am recomandat internarea în spital, am descoperit probleme ce necesitau rezolvare imediată, doi au venit la Timișoara și cred că unul s-a dus la Arad. La alți pacienți le-am reglat dozele de tratament, erau deja pe tratament cronic, nu mai fuseseră la control și aveau nevoie de o reevaluare. De exemplu, tensiunea era prea mare sau prea mică, și atunci se modifică tratamentul, pentru că, în timp, și asta poate duce la complicații și la necesar de internare, nu imediată dar într-un interval nu foarte lung.
– Fiica ta spre ce crezi că va merge?
– Este studentă în anul V, vrea medicină clinică, cu pacientul. Îi plac pediatria, internele, cardiologia și chair și medicina de familie…
– Nu e nici o rușine în a fi medic de familie, desigur.
– Stă la baza rezolvărilor, ei pot face foarte multe lucruri și știu medici de familie foarte implicați, ce fac foarte multe treburi utile.
– Cum ai ajuns la inimă?
– A fost dorința mea, de când am avut 14 ani. Am intrat în Liceul Sanitar din Arad și am văzut un pacient internat pe secția de cardiologie, eu făcând practică, avea o malformație.
– De care?
– Tetralogie Fallot avea, și la 10 ani era neoperat.
– Dar Tetralogia Fallot are indicația de operare la o vârstă mult mai mică… Am fost prezentă la așa o operație, la Pădurea Verde…
– Da… Și mi-am zis că vreau să fac să fie bine, să nu mai ajungă copii și oamenii în stadii avansate de boală, și fără tratament. Așa am gândit ca adolescentă. Primul meu stagiu din Liceul Sanitar a fost pe secție de cardiologie. Și apoi toate lucrurile s-au legat, am stabilit relații, prietenii, m-am întors. Când am terminat facultatea, aș fi vrut să fac ATI. Acolo unde am fost, în Suedia, am fost pe o secție de ATI, de anesteziologie, mi-am dorit să fac asta ca specializare dar nu am ajuns, pentru că m-aș fi dedicat sută la sută meseriei, și probabil aș fi lăsat familia pe locul doi, și nu am vrut asta. Am vrut să am și familie, am vrut copii, și Dumnezeu mi-a dat și copii, și familie, și meserie. Băiatul e la Limbi Moderne Aplicate, la UVT.
– Simți că a fost importantă perioada de învățătură de la liceu?
– Foarte importantă. Toate perioadele au fost importante. Din clasele unu – patru, făcând școala la Pedagogic, mi-a rămas dorința de a învăța pe alții. La sfârșitul clasei a patra ne-a pus învățătoarea să scriem ce vrem să facem mai departe. 20 de ani după, a scos cele pe care le scriseserăm. Eu am uitat, între timp. Am scris că vreau să învăț copiii. Am o foarte bogată activitate cu studenții și rezidenții. Am mulți rezidenți și actuali specialiști care au trecut pe la mine – lucrează la Pădurea Verde sau în alte orașe. Mi-au spus că au ales cardiologia deoarece au făcut stagiul de cardiologie din anul IV cu mine. Și-au făcut o reorientare profesională după acel stagiu. Și eu fac acum același lucru cu studenții, îi întreb ce specialitate cred că vor lua, apoi le arăt ce au scris la început.
– Ești șef de lucrări cardiologie. Cum e privită materia ta?
– În primul rând e o materie grea. Care necesită un efort mai mare pentru a întelege mecanismele. Nu e un ciclu de viață la viermi…
– Tu mai știi câte stagii intermediare are viermele de gălbează? Ai de capul meu, cercar, redie, miracidium, și mai îs. (Râdem).
– Nu mai știu. Unii îndrăgesc cardiologia pe parcurs, nu mulți, alții pleacă de la stagiu gândind că vor fi mult mai conștiincioși în a învăța alte materii. Nu toți sunt entuziasmați de la început, dar procentul se schimbă în timpul stagiului. Din o grupă de 9-10 studenți, poate unul sau nici unul să ia cardilolgia. Nu știu de are relevanță.
– Inima mi se pare mult mai fascinantă și iubililă decât alte organe!
– Dar e privită prin greutatea de a ajunge un cardiolog bun, ia mult și din timpul personal, sunt ore multe de studiu și atunci implică multe sacrificii, iar generațiile sunt în schimbare, vor repede, bine și comod. În cardiologia de spital nu se poate și repede, și bine, și confortabil. Și discutăm de generații ce au trecut prin perioade de zoom, în care viața le e marcată de telefon, și a-i întoarce la sistemul mai conservator, clasic, la un alt stil de a judeca lucrurile, mai pe negrăbite, îi scoate din confort. Eu mă adaptez să fiu la zi zi cu tehnica. Mai ales că mă bucur foarte mult că am făcut și cursul de psihopedagogie la UVT, și le mulțumesc tuturor profesorilor care m-au învățat lucruri extraordinare – managementul clasei de elevi era materia preferată. Așa, ei prind drag de învățat.
– De câți ani predai?
– Din 2005, n-am calculat. Însă știi ce am calculat? Cândva am numărat că aveam vreo patru ani nedormiți, cu gărzile. Am avut record de 10 gărzi pe lună, nu erau oameni destui să se acopere gărzile.
– Distrugător…
– Așa este. Media era de cinci gărzi. Erau foarte prost plătite, nu le făceam pentru bani.
– Cum îți pare UMF-ul de acum față de cel din anii studenției noastre? Simți că e evidentă diferența?
– Eu zic că da. Am o nostalgie după metodele de predare. Adică nu… stai să văd cum să o spun…
– Știi după ce cred că ai nostalgie? După profesorii vechi, și cum erau ei. Pe unii îi știam și eu, Drăgan, Niculescu, Feier…
– Da. La cardio doamna Avram, apoi Cristodorescu, Schneider la fizio, Deutsch la legală, Hrubaru la gineco, Gluhovschi ce era și decan, Zosin… Dar vremurile se schimbă, trebuie să ne adaptăm. De aia nu e bine spus că mi-e dor de metoda lor. Mi-a plăcut însă aplecarea spre pacient, centrarea lor pe nevoile lui. Majoritatea erau genul ce nu plecau acasă de nu terminau cu pacientul, ceea ce azi nu se mai întâmplă.
– Unde lucrezi ca și cardiolog?
– Baza e la Spitalul Județean, apoi la Centrul Artrokinetica și la Neuromed.
– Ce crezi că e specific modului în care lucrezi?
– Empatia față de pacient, ca persoană, și față de nevoile lui.
– Ce specializări ai?
– Ecografie cardiografie și ecografie vasculară. Având și specialitate de medicină internă, am și competența de ecografie generală.
– Zi-mi de un caz mai aparte.
– Cazurile aparte sunt și cu sfîrșit rău, și cu bun. Am mai multe și cu sfârșit bun. O doamnă a stat în moarte clinică o oră, cu embolie pulmonară masivă, a fost resuscitată o oră. A plecat pe picioare de la noi. Nici n-a stat foarte mult în concediu medical, după. Am mai avut pacienți cu miocardite. Au fost multe în relație cu covidul și, în prezent, cu gripa.
– E ceva ce ți-ai dori, pe prevenție?
– Mi-aș dori să se introducă niște controale obligatorii, cum e RCA-ul la mașini – nu poți circula cu mașina de nu ai asta. Și să se facă anual. Există, în alte sisteme medicale, obligativitatea de a face controale specifice, conform vârstei și sexului. Ar ajuta să funcționeze bine centrele de permanență, ar ajuta reînființarea spitalelor mici…
– Poate și cursurile de prim ajutor?
– Desigur, pentru liceeni dar și la marea masă, cine vrea. Și ajutați medicii de familie – poate au foarte multă birocrație, dar ei știu cel mai bine cum să se meargă pe controale de prevenție. Să se facă ceva să se scadă birocrația, la ei.
– Ce ți-ai dori între realizaările tale?
– Să zicem să pot să am un timp suficient, pe care să-l acord pacienților și studenților – de multe ori le fac din mers, pentru că se suprapun – astfel încât lucrurile sa fie de calilate. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să pot munci, și pacienți bucuroși, colaboratori și oameni care să nu fie încruntați pe stradă și în cabinet. Să fie lumea liniștită, să nu fie zbuciumată.
– Cât de mult ți-a servit experiența din străintătate?
– Recomand tuturor studenților și rezidenților să meargă trei luni, șase luni, un an, și să vină cu lucruri noi – ei vor face schimbările, trebuie să vină de acolo cu ce e bun!
*
Trebuie să fac și niște poze, să-mi ilustrez materialul. Mi se oferă șansa să-mi văd carotida, la ecograf. Florina lucrează ceva la gâtul meu, în timp ce eu mă căznesc cu pozele și unghiurile, în calitate de împricinat. Prind scurt, cu coada ochiului, o țeavă ce pare să funcționeze ok, pe monitor. Încă nu mor, nu? – întreb, râzând. Se pariază pe nu. Of, aș mai sta să întreb chestii, legat de ecograf, de colorații și tot, dar nu e timp, o doamnă ce-și însoțește tatăl la control tocmai trebuie să ajungă pentru consult așa că…
Îmi strâng repede lucrurile, în timp ce vorbim despre caravanele următoare de voluntariat, unde ne promitem că ne vom revedea. Uit să îi spun că l-am întrebat pe profesorul Săndesc de colaborarea cu ea, la caravana voluntarilor de la Săvârșin, și că mi-a spus că s-a bucurat că a răspuns invitației pe care i-a făcut-o, pentru că o apreciază foarte mult. Dar se va bucura să citească asta.
Pozez din mers două fragmente vechi, din 1996 și 1997, ale Adevărului de Arad, unde Florina povestea despre activitatea ei – încă din timpul studenției. Prezentată ca un student model, cu cele mai mari note și cu activitate aparte, era de pe atunci o mândrie pentru Arad.
E ceva ciudat, la plecare. Vreau să plec cât mai repede, rușinată de cele două minute cu care am întârziat-o a-și vedea pacientul, dar am și un fel senzație de retezare, ce vine atunci când ai mai vrea să întrebi, când ai mai vrea să schimbi idei…
Lasă că n-au intrat zilele în sac. Poate n-o să fie niciodată timpul limonadei ăleia la care mă gândeam la început de articol, dar, în mod cert, ne vom reîntâlni lângă inimile celor ce ajung mai greu la orașul mare și prin de specialiști, aducându-li-se, prin acțiuni de voluntariat, mai aproape de casă un medic care să le și dreagă, și să le și mângâie o clipită, lăsându-le bătând cât mai aproape de ritmul corect.
Ramona Băluțescu
