Pe 21 august 1968, Armata Roșie și trupele altor patru țări din Pactul de la Varșovia –Polonia, Ungaria, Germania de Est și Bulgaria- au cotropit teritoriul cehoslovac. O absență notabilă de la invazie, cu ecouri internaționale puternice, a fost cea a României. Nicolae Ceaușescu a condamnat prompt acțiunea sovietică într-o cuvântare istorică din balconul Comitetului Central al PCR.
Sovieticii au invadat sediul Comitetului Central din Praga și l-au arestat pe Dubček. Pentru a-l înlocui, însă era nevoie de acordul președintelui republicii, generalul Svoboda; ori, acesta a refuzat. Comitetul Central s-a declarat, de asemenea, favorabil lui Dubček. Mass-media a refuzat să se pună în slujba ocupantului, iar armata și poliția au rămas fidele conducătorilor Partidului.
Brejnev a trebuit să accepte aceste realități și a renunțat la ideea de a înlocui imediat echipa liberală cu una prosovietică. Pe 23 august, la Moscova, au început negocierile între sovietici și generalul Svobda, care îi avea alături pe Dubček și pe alți lideri ai partidului. Conducătorii liberali rămâneau în funcții, dar trebuiau să facă o serie de concesii importante. De asemenea, trupele sovietice rămâneau în staționare temporară pe teritoriul cehoslovac.
(Sursa: https://www.rfi.ro/politica-88973-accent-pe-istorie-invazia-din-cehoslovacia-21-august-1968)
Foto: Europaliberă.org
Era vacanța de vară.
Aveam 10 ani.
În acea dimineață vremea era frumoasă așa că stăteam în curte pe șezlong și citeam revista Cutezătorii pe care o cumpărasem de la tutungeria din cartier în acea dimineață. Era acolo, pe penultima pagină, un serial foarte interesant, “Ostrovul Lupilor”.
La radio se auzea vorbind cineva, credeam că este o piesă de teatru cu comuniști. M-am mirat că se dă dimineață teatru la radio.
Părinții mei erau la serviciu, bunicul la fel, bunica făcea treabă prin casă. În cursul dimineții am mai mers la alți copii de pe stradă, în unele locuințe funcționau radiourile la care se auzea piesa aceea de teatru, dar toată lumea se comporta cât se poate de normal. Dimineață oamenii nu prea aveau timp să fie atenți la radio. De fapt nici nu era mare lucru de ascultat, “Vreau să știu”, “Cotele apelor Dunării”, “Din muzica popoarelor”…
Nici la televizorul care era pornit în fiecare zi fix la ora 18 când începea serialul “Căpitanul Val Vârtej” nu a spus nimeni nimic despre acest subiect.
Seara s-a vorbit la masă ceva despre ruși și despre despre Cehoslovacia, dar interesul era asemănător cu cel trezit de știrile de pe prima pagină din ziarul Drapelul Roșu. Mai important era că poimâine, vineri, urma să fie zi de sărbătoare.
Nu s-au adunat oamenii din cartier în grupuri să-și manifeste adeziunea față de Ceaușescu, nu s-a îngrijorat nimeni că vin rușii, ziua a trecut la fel ca orice altă zi, seara oamenii s-au uitat la “Telecinemateca” și după ce s-a terminat filmul, pe la 22.30, s-au culcat, a doua zi trebuiau să meargă cu toții la serviciu.
Doar seara târziu, după ce s-a stins lumina, bunicul a pornit radioul Modern de pe noptieră și a ascultat “Szabad Európa Rádió”, versiunea maghiară a postului Europa Liberă (în ediția română nu avea încredere) unde s-a vorbit despre Cehoslovacia până am adormit.
De fapt atunci pe români i-a cam durut în cur de toată povestea și de dizidența lui Ceaușescu.
Trebuie să fii cel puțin naiv, sau mult prea tânăr, pentru ca să îți imaginezi că a existat cineva căruia i-a sărit inima din piept crezând că Ceaușescu a a devenit dizident anticomunist și antisovietic. Chiar dacă s-ar întâmplat acest lucru, nu ar fi fost perceput, oamenii pur și simplu nu își puteau imagina așa ceva.
Oamenii ăia mulți pe care astăzi îi vedem adunați într-o piață fuseseră duși acolo de la intreprindere. Evenimentele astea când vorbea sau venea Ceaușescu erau ca un fel de mică vacanță. Era mult mai plăcut să stai pe traseu, unde vedeai lucruri interesante, securiști vorbind la stații de emisie-recepție, milițieni trecând în viteză pe motociclete frumoase, chiar și Ceaușescu trecând în Mercedesul decapotabil și făcând cu mâna, câteodată și niște elicoptere (întotdeauna erau 3, două mai mari și unul mai mic, cel în care era Ceaușescu), decât să stai opt ore la muncă. Și mai erai și plătit.
Mai târziu da, când nu se mai găsea de mâncare și se lua curentul în fiecare seară, s-a discutat mult despre dizidența lui Ceaușescu, inclusiv la Cenaclul Flacăra. Probabil cei care ne conduceau se gândeau că mândria patriotică va alunga foamea și frigul.
De fapt, mult mai târziu, la sfârșitul anilor ‘70 Ceaușescu chiar urma să se rupă de comunismul internaționalist, cel a cărui deviză era “Proletari din toate țările uniți-vă” și aderase la comunismul naționalist, cel practicat în China și Coreea. Nu era chiar un dizident pentru că dizidenții ar trebui să mai și fie băgați în seamă de cineva. Și oricum rușii s-au bucurat, unul mai puțin care trebuia ajutat.
Rezultatul a fost că nu mai beneficiam de ajutorul țărilor frățești, cât de puțin era și ăla, oricum mai mult decât nimic, ci făceam foamete în cea mai pură tradiție românească.
Eram în armată când un ofițer ne-a povestit cu un ton scăzut, de parcă ar fi fost un secret de stat, despre tancurile alea cu laser care au topit tancurile rusești. Probabil era una din temele folosite pentru îndoctrinarea în scopul creării simțului patriotic primitiv în rândul recruților de la unitățile de geniu. Bineînțeles că nu l-a crezut nimeni, poate pentru că același ofițer ne-a recitat într-o sâmbătă o poezie despre care spunea că o scrisese Decebal.
