16 decembrie 1989 – Liniștea de dinaintea furtunii

În anii ‘80 apartamentul în care locuiam semăna destul de mult cu descrierea locuinței unui savant pe jumătate nebun din cărțile lui Jules Verne.
Cărți împrăștiate prin toată casa. Caiete de matematică, în unele erau scheme de aparatură electronică, în altele tabele tot felul de alte lucruri interesante.
Pe pervazul ferestrei putea fi auzit cum pârâie un contor Geiger pe care îl confecționasem după o schemă din revista Tehnium, puțin modificată. Era după Cernobîl când eram cu toții curioși în privința radiațiilor.
În bibliotecă oscila în permanentă o balanță pe care o făcusem să fie atât de sensibilă încât devenise aproape de nefolosit, se mișca în permanență de la curenții de aer.




Televizorul Olt pe care îl aveam pe atunci avea în una din părțile laterale, pe lângă mufele pentru cele două “palete” ale jocului încorporat, încă patru mufe, două pentru ca să am acces la bobinele de deflecție, putând astfel să folosesc televizorul ca pe un osciloscop, și încă două pentru a putea măsura tensiunea de reglaj automat al amplificării, ceea ce îmi permitea să reglez amplificatoarele de antenă pe care le confecționam aproape la fel de precis ca și cu un vobuloscop.
Pe televizor, în locul tradiționalului pește din sticlă, era o piramidă transparentă din plexiglas cu ajutorul căreia făceam tot felul de experiențe pentru a afla dacă efectul de piramidă chiar este ceva care poate fi demonstrat fără nici o urmă de îndoială și repetabil. Din păcate m-am convins că nu este așa.
În apropierea piramidei era o altă cutie, tot din plexiglas, cu exact același volum ca al piramidei, pe care o foloseam ca “martor” în experimentele mele.
Mai putea fi văzut și un microscop primitiv (dar care, totuși, mărea de vreo 100 de ori), în dreptul ferestrei era o lunetă prin care, atunci când Luna era iluminată dintr-o parte, se vedeau foarte frumos formele de relief de pe aceasta, iar undeva prin casă se puteau găsi și niște anse de radiestezie frumos nichelate, folosite și ele pentru a verifica dacă acest fenomen chiar funcționează (nu funcționează!).

Tuturor celor care veneau la mine le făceam teste de inteligență, le făceam bioritmul, îi înțepam la un deget pentru a le “recolta” o picătură de sânge la care mă uitam cu microscopul, și astfel am constatat că unii aveau niște globule roșii mai mari, alții le aveau mai mici, se vedea că în picătura de sânge apar niște “crăpături” mai repede sau mai târziu, în funcție de persoană.

Într-un colț al sufrageriei putea fi văzută o planșetă îmbrăcată în pânză neagră de care era fixată o țeavă verticală pe care putea culisa un aparat de fotografiat “Smena 8M” cu obiectivul modificat. Era dispozitivul meu pentru microfilmat cărți, microfilme pe care apoi le proiectam pe perete cu un diaproiector rusesc.
Iar în baie, printre lucrurile pe care le găsești în orice baie, la mine existau și sticle cu revelator și fixator, un tanc de developat, iar pe sârma de rufe în loc de ciorapi și chiloți uneori puteau fi văzute cum atârnă filme de 35 de mm.

Prietenul Dietmar, care avea o cunoștință bibliotecară, îmi aducea câte o carte rară de la fondul “S” al bibliotecii carte care trebuia înapoiată cel mult până în următoarea zi.
În timpul ăsta nu aveai timp nici să o citești. Dar aveai timp să fotografiezi fiecare pagină.
De-a lungul anilor ‘80 am reușit să microfotografiez vreo 300 de cărți.

De fapt toate astea nu erau decât un mijloc de a ieși din viață gri și mizerabilă în care trăiam cu toții.
Dimineață mergeam la serviciu înghesuindu-mă în tramvai și troleibuz, la serviciu îmi făceam treaba, veneam acasă, dar în momentul în care intram pe ușa apartamentului pătrundeam într-un univers paralel în care se auzeau pârâituri de contor Geiger, evenimentele mondene erau înlocuite de scheme de montaje electronice, iar realitatea în care nu găseai ouă la alimentară era înlocuită de articole în care se spunea că o găină produce de-a lungul vieții mai mult calciu decât consumă, deci găina este un fel de reactor nuclear care transformă elementele din unul în altul.
O mulțime de cunoscuți trăiau în astfel de universuri paralele, unii se ocupau, ca și mine, de electronică, alții de muzică, fie o cântau fie o colecționau și o ascultau, alții aveau unghiile și amprentele palmelor negre de la pulberea de metal și uleiurile motocicletelor pe care le drăgăleau de fiecare dată când aveau puțin timp liber.

Dacă nu aveam căldură, în schimb aveam căldură umană. Aproape în fiecare seară veneau la noi câțiva prieteni/vecini.
Tibi Molnar împreună cu partenera sa, Dana, Dan și Dorina Mătăsaru, până a fugit și prietenul meu Dietmar venea zilnic…
Mâncam pâine cu untură pe care puneam felii subțiri de ceapă, beam ceai de zahăr ars pentru că nu aveam cafea și nici ceai adevărat nu se găsea decât foarte rar și povesteam, sau ne uitam la TV la sârbi.

Se discuta despre orice, de la electronică la yoga, de la izolarea cu bitum a acoperișurilor la thanatologie.

– Totuși, cum funcționează acupunctura asta, întreabă Dan, nu înțeleg cum de te înțepi în degetul mare și îți trece durerea de măsea.
– Domnule inginer, îi răspunde Tibi Molnar, toate organele din corpul uman sunt reflectate pe diferite părți ale suprafeței corpului prin puncte, de exemplu pe tălpi găsești puncte care pot influența prin stimularea sau dispersia energiei plămânii, stomacul, rinichii… – după care văzând că partenerul său de conversație se uită la el cu o privire inteligentă de cățel – dar am să vă explic mai plastic, ca să înțelegeți:
E la fel ca atunci când îți smulgi un fir de păr din cur și îți dau lacrimile.

Sâmbătă, în 16 decembrie, au trecut pe la noi niște rude și vecine din scară, prietene cu soția mea.

Spre surprinderea mea, nimeni nu știa ce se întâmplase cu o zi în urmă în Piața Maria.

Le-am povestit, dar nu cred că atunci și-au dat seama ce înseamnă acea întâmplare.

După amiază a trecut pe la noi un fost coleg de la IEELIF, era ceva mecanic de utilaj, care trecea cam odată la două săptămâni ca să îi împrumut cărți. Era o perioadă fastă în care toți oamenii, indiferent de profesie sau pregătire, citeau pe rupte.

Și mi-a povestit omul ăsta că ceea ce am văzut eu în urmă cu o zi luase o amploare neașteptată, tramvaiele erau oprite și zona era ocupată de o mulțime de oameni.

Nu îmi venea să cred că așa ceva se poate întâmpla în România ceaușistă.

Un lucru foarte interesant era că, de fapt, el nu știa de ce s-au strâns oamenii ăia acolo.

I-am povestit ce știam și eu despre Tokes, la care el, foarte candid, a întrebat “bine, dar de ce nu vine miliția să-i aresteze pe oamenii ăia de acolo?”.

Tipul ăsta era un tip fain, nu mai rețin cum îl chema, venit de undeva din Moldova, lucra 12 ore pe zi, făcea și școala de maiștri, citea mult. Îmi plăcea de el.
El și mulți alții ca el au venit dintr-o sărăcie cruntă și au ajuns să trăiască ceva mai bine.
E adevărat că își cumpărau carnea de la hoții care o furau de la Comtim, dar mâncau carne în timp ce rudele lor de acasă, de la Dorohoi, Frătăuții Noi sau Adâncata județul Suceava nu aveau carne.
În locul casei părintești cu pământ pe jos aveau un apartament la bloc unde pe jos era linoleum sau chiar parchet, apa caldă dă-o dracului, că nici acasă nu au știut ei ce e aia, iar televizor nu le trebuia pentru că aveau radio Traviata cu pick-up și o mulțime de discuri cu Dolănescu. Sau aveau chiar casetofon stereo, din ăla mare pe care puteau să îl poarte pe umăr, la care ascultau casete cu formația Azur sau “turbofolk” de la sârbi.
Ceaușescu era pentru ei cel care i-a făcut oameni și le-a dat un statut, în timp ce, așa cum au fost învățați, Tokes era un bozgor care le-a omorât strămoșii la Ip și Trăsnea și mai era și popă păgân pe deasupra.

Seara, cred că era deja ora 9 sau chiar 10, apare și Tibi Molnar, agitat, și ne ceartă:

“Ce fel de oameni sunteți, afară e revoluție și voi stați în casă?”

Și ne povestește că mulțimea din fața bisericii reformate din Maria a început să strige sloganuri prin care se cereau pașapoarte, mâncare, căldură, lumină, program la televizor, jos comunismul, iar la un moment s-a format o coloană care a pornit-o pe malul Begăi spre căminele studențești, în drum oamenii distrugând toate panourile de propagandă vizuală de pe marginea drumului, pe care erau pictate mesaje de slavă la adresa celui numit “Cel mai iubit fiu al poporului” și a partidului pe care acesta îl conducea.

Trecuse de miezul nopții până când Tibi ne-a povestit aceste întâmplări.

Am hotărât că a doua zi, duminică 17 decembrie, la ora 8, ne întâlnim în fața blocului și mergem și noi la revoluție.

Citește și: 15 decembrie 1989 – Începutul